Etica în afacerile individului cu sine

Dacă toţi sîntem vinovaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare, pentru o jumătate de secol de comunism, atunci nimeni nu este vinovat. Acesta a fost primul decret-lege al societăţii româneşti în marea ei majoritate imediat după decembrie 89, decret care îşi arată şi acum, după 16 ani, efectele dezastruoase.

Vîrsta acestui truism, construit vinovat prin generalizare şi omisiune, este aceea a unui adolescent din ziua de azi care nu înţelege nimic din lumea în care trăieşte. Şi care şi-a construit o alta pe care la rîndul nostru noi, oamenii mari, nu o înţelegem. Şi spunem despre ea că e o lume fără repere morale. Ca şi cum în toţi anii aceştia noi, începînd cu familia şi şcoala, i-am fi cultivat sistematic adolescentului de 16 ani astfel de repere.

Presa de la Bucureşti a făcut la sfîrşitul anului 2005 tot felul de bilanţuri privind guvernarea, scena politică şi scandalurile interminabile regizate mai bine sau mai prost, bilanţuri economice, financiare, de politică externă, etc. Însă nu am cunoştinţă de vreun bilanţ din care să vedem cum ne mai împăcăm noi cu noi înşine, iar apoi cu cei din jurul nostru. Am vorbit de multe ori despre lipsurile noastre în ceea ce priveşte solidaritatea, toleranţa, altruismul, democraţia.

Cred în continuare că toate aceste lipsuri se datorează în primul rînd unui păcat major, şi anume amînării sine die a gestului elementar de a întoarce ocheanul şi asupra noastră. Desigur că nu generalizez, însă proporţia dintre cei care îşi pun problema actelor lor, de dinainte şi de după 89, şi cei care se complac într-un autism moral cronicizat este o balanţă contabilă mai rea decît inflaţia, corupţia şi chiar sărăcia la un loc.

O serie de directori de opinie pun acest autism moral pe seama politicienilor, care ar manipula societatea prin discursurile lor demagogice. În plus, datorită nenumăratelor scandaluri politice, temele morale nu şi-ar mai găsi loc în dezbaterea publică. Uită însă, directorii noştri de opinie, că dezbaterea publică a unor idei sau teme nu reprezintă de fapt decît participarea restrînsă a unor oameni care şi-au făcut din asta o meserie şi un mijloc de a-şi asigura existenţa, de cele mai multe ori una îmbelşugată. Dezbaterea publică a devenit un fel de instituţie, însă o instituţie închisă, unde vocile celor din „România profundă” nu se fac niciodată auzite. Interesele de grup şi partiturile politice fac şi din aceste dezbateri publice de cele mai multe ori un joc, la fel ca şi jocul politic.

În felul acesta, fără o incizie sigură în anatomia „României profunde”, asistăm senini la perpetuarea speciei autistului moral. Specie pe care şi presa o ocoleşte, şi nu din ignoranţă, ci dintr-un instinct populist.

Cînd istoria unei ţări nu are prestigiu, atunci se caută vinovaţii la vîrful puterii politice. Şi, desigur, numai de lipsă de vinovăţie nu putem vorbi în cazul puterii politice de după 89. Dar, dincolo de clasa politică, nu căutăm în profunzimea societăţii: acolo unde nu corup poliţişti – pentru o banală amendă de circulaţie –, judecători, procurori, cadre didactice, etc., decît cei care nu au cu ce.

„România profundă” rămîne astfel un teritoriu virgin şi, în consecinţă, fără vină.