Europa indignată...

Influentul săptămînal Der Spiegel reia în actuala sa ediţie tema prezumtivelor închisori secrete americane din estul Europei, evocate de Washington Post şi Human Rights Watch. Potrivit organizaţiei pentru apărarea drepturilor omului, „din evaluarea a 150 de zboruri efectuate de 33 de avioane”, ar reieşi că, între altele aparatele de zobr americane ar fi aterizat „în repetate rînduri la Timişoara şi Bucureşti”. Iar Praga ar fi „refuzat o cerere americană de a se transfera în Cehia deţinuţi din Guantanamo Bay”. In Spiegel mai citim: „Strict izolat, aeroportul militar românesc, Mihail Kogălniceanu, de la Marea Neagră le serveşte americanilor din 2003 drept bază pentru operaţiuni în Irak. Guvernele celor 2 ţări au au pregătit un acord care garantează SUA utilizarea lui ca bază aeriană. De luni de zile”, mai scrie textual publicaţia germană, „se vehiculează în România zvonuri privind transportul de terorişti spre ‚locaţii negre’. Dovezi oficiale nu există”.

Der Spiegel menţionează caracterul secret al operaţiunilor antiteroriste americane – în speţă „limitarea schimburilor de informaţii ale Washingtonului la înştiinţarea doar a ţărilor direct afectate, nu şi a altor aliaţi apropiaţi ai SUA”. In fine, săptămînalul hamburghez relevă că unele guverne europene – între care cel german – dau semne de nerăbdare, cerînd clarificarea grabnică a situaţiei. „Unii europarlamentari le-au cerut explicaţii comsiarului pentru justiţie Frattini şi coordonatorului diplomatic al Uniunii, Javier Solana. Comisia”, scrie Spiegel, „a subliniat permanent că nu există nici un fel de dovezi, dar serviciile secrete ştiu mai multe”. Potrivit unui agent secret rămas anonim în articol, s-ar şti de existenţa acestor locaţii, „dar circumstanţele exacte ar fi învăluite în cea mai strictă tăcere”.

Ziarele mai abordează azi acordurile convenite de creştin-democraţii şi social-democraţii germani în vederea alcătuirii viitoarei coaliţii guvernamentale, între care ridicarea pragului vîrstei de pensionare de la 65 la 67 de ani. Editorialele se ocupă şi de tulburările din Franţa, precum şi de trucarea alegerilor legislative din Azerbaigian.

Frankfurter Allgemeine Zeitung menţionează perplexitatea fără precedent care l-ar fi cuprins pe altminteri „suveranul preşedinte al Franţei, ultimele sale apariţii devenind semne involuntare al neputinţei în faţa cocteilului de violenţe care a explodat în oraşele franceze”. Studiind cauzele răscoalei, ziarul opinează că „avem de-a face în context cu mai multe ingrediente. Tinerilor imigranţi care, din lipsă de perspective, s-au detaşat de majoritatea creştină şi s-au ataşat unui islamism agresiv, li se adaugă „privilegiaţii plicitisiţi defulîndu-se ca huliganii pe stadioane”. Iar din fundal „tagma criminalilor de rînd înteţesc pîrjolul”. Caracterul exploziv al tulburărilor ţine potrivit ziarului, tocmai de această mixtură.

Citim în continuare: „Mulţi se întreabă dacă imaginile de groază din suburbiile franceze se vor extinde asupra oraşelor-satelit germane”. Şi la „Berlin, Hamburg, Hanovra sau Goettingen clasa politică germană s-a vădit la fel de neajutorată în faţa violenţelor precum cea franceză acum”. Ziarul relevă însă existenţa unor diferenţe între „zonele fărădelegii franceze şi punctele sociale fierbinţi din Germania”. Cu toate acestea, se manifestă şi asemănări, între altele în privilegierea funcţionarilor publici, lăsînd fără aer orice „măsuri de educaţie menite să deschidă perspective de ascensiune claselor de jos, cărora apoi li se administrează doar calmante lipsite de orice efect”. Incît, potrivit ziarului, „germanii n-au cum să fie siguri că nu-i paşte şi pe ei haosul francez”.

Şi Daily Telegraph din Londra consideră că tulburările franceze s-ar putea extinde asupra întregii Europe, „democraţiile occidentale aflîndu-se în prezent într-o malaisă întrucîtva similară situaţiei revoluţionare de la 1848 şi din 1968”. Olandezul Trouw găseşte că „toate ţările vesteuropene au de luptat din greu cu integrarea imigranţilor şi ar comite o eroare dacă ar crede că sunt imune în faţa violenţei din ghetourilor subdezvoltate”. De Telegraaf din Haga scoate în evidenţă nu doar piromania tinerilor dedaţi crimei şi violenţelor „din plictiseală şi dorinţa de distracţie”, ci şi „problemele structurale din suburbiile marcate de un şomaj ridicat, afectîndu-i îndeosebi pe imigranţii magrebini şi africani”.

Ziarele semnalează scoaterea de la naftalină a legii privind decretarea stării de necesitate din 1955, menite să facă faţă situaţiei din timpul războiului algerian. Tagesanzeiger din Zuerich subliniază că în replică la tulburări, „Franţa va recurge la vechi reţete constînd dintr-o combinaţie de represiune şi discriminare pozitivă a minorităţilor, va pompa bani în poliţie, şcoli şi renovări”. In fapt însă, hexagonul e angrenat într-o criză conceptuală. „Brutalitatea copiilor de imigranţi”, scrie ziarul, „ridică întrebări ce nu se pot rezolva cu formule conjurînd republicanismul. De ce de pildă n-au devenit ei oare citoyens?”

Spre a schiţa un răspuns la această chestiune, ar fi util să deschidem paginile cotidianului spaniol El Mundo. Potrivit ziarului, islamul joacă în excesele franceze un rol deloc neglijabil.