Europa la ceasul iluziilor chineze

Înainte de a se duce duminică să vadă doi urşi panda împrumutaţi Belgiei, liderul de la Beijing efectuase mult mediatizate vizite în Franţa, Olanda şi Germania.

Evident, în majoritatea lor, observatorii şi-au concentrat atenţia asupra dimensiunilor economice ale turneului european al lui Xi Jinping, al cărui acces la cârmă, în 2012, a fost urmat de o enormă agravare a represiunii împotriva adversarilor regimului totalitar chinez.

Ascensiunea lui Xi Jinping a generat şi o sensibilă înăsprire a agresivităţii şi expansionismului Beijingului în Extremul Orient.

Dar toţi cei interesaţi de un eventual progres al Chinei spre democraţie, stat de drept şi atitudini paşnice au toate motivele să fie dezamăgiţi de luările de poziţie ale mai marilor europeni în reacţie la neajunsurile politicii interne şi externe ale Beijingului.

Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck „ a încurajat” ce-i drept China s-o apuce pe calea reformelor anunţate de liderul ei. Gauck a reliefat că "alternativa la un stat de drept, în care să existe un echilibru între guvernanţi şi guvernaţi, ca şi între religii, şi nimeni să nu fie de-asupra legii, o reprezintă conflictul şi dezbinarea".

E cert că preşedintele german şi-a făcut datoria şi a zis o parte importantă din ce era de zis. În schimb nimic nu e mai puţin sigur că, dacă oaspetele său a auzit ce i s-a spus, va pune în aplicare recomandarea gazdei sale de la Berlin.

De transpus se vor transpune în revanşă circa 18 acorduri economice bilaterale germano-chineze. Mare satisfacţie a generat la Berlin îndeosebi deschiderea la Frankfurt (alături de Londra) a unui centru financiar menit să faciliteze schimburile comerciale bilaterale, derulate pe bază de yuani. E vorba de puternic subvenţionata monedă chineză, care nu se poate negocia liber, fiind păstrată artificial, de Beijing, la un nivel scăzut, spre a suţine exporturile chineze.

Ce vrea China în schimb e clar. Beijingul speră nu numai să obţină susţinerea Bătrânului Continent în confruntarea teritorială sino-japoneză pentru insulele din Marea Chinei de Est, ci şi, cot la cot cu Moscova, să despartă Europa de americani. Dată fiind implicarea strategică a SUA în Asia şi Pacific, China îşi întreţine rivalitatea faţă de Washington şi are ambiţii geopolitice tot mai mari.

Pe de altă parte, europenii cred că au nevoie de chinezi spre a face faţă diverselor provocări politice şi securitare globale.

Deşi China a susţinut sistematic Rusia, blocând frecvent, în Consiliul de Securitate al ONU, orice tentativă de frânare a masacrului sirian, germanii au înregistrat cu plăcere şi mult interes atitudinea Chinei în chestiunea Ucrainei. În context, la Berlin s-a considerat că abţinerea Chinei comuniste în votul Adunării Generale a ONU care a condamnat anexarea Crimeei ar fi constituit o „clară distanţare de Rusia”.

Riscul ca europenii să se dedea şi în această privinţă unor iluzii nu mai puţin perncioase decât cele întreţinute faţă de tirania lui Vladimir Putin e mare. Fiindcă abţinerea chineză şi votul din Adunarea Generală nu obligă Rusia la nimic, în schimb cele din Consiliul de Securitate, care au susţinut virulenta politică antioccidentală a Moscovei, au însemnat mult, în plan concret. La fel ca şi expansionismul agresiv al Chinei ori politica extrem de represivă a regimului comunist de la Beijing faţă de tibetanii anexaţi, faţă de uigurii musulmani din China sau faţă de apărătorii chinezi ai drepturilor omului.

În mod cu totul semnificativ, Xi Jinping s-a văzut celebrat în Europa, în timp ce unui artist disident ca Ai Wei Wei regimul i-a interzis, vai, să dea curs unei invitaţii germane de a lua parte la o mare expoziţie a propriilor sale opere, care-şi deschide porţile săptămâna viitoare la Berlin.