Europa mea: Înainte de aprinderea flăcării propagandei

Sunt născut în Gdansk, localitate cunoscută în Germania şi sub numele de Danzig. Toţi locuitorii din Danzig sunt marcaţi de tragismul istoriei. În urmă cu 50 de ani, serviciile de propagandă comuniste trâmbiţau de dimineaţa până seara că oraşul meu natal ar fi fost dintotdeauna polonez. Copil fiind credeam cu plăcere această variantă. Dar, învăţând alfabetul, am constatat că în toate casele chipurile poloneze, robineţii de la instalaţiile de încălzire erau marcaţi cu cuvinte ciudate, de genul "kalt - warm" (rece-cald). Şi pe cutiile de scrisori era trecut cuvântul german "Briefe" (scrisori). Doamne în vârstă, elegant îmbrăcate, se întreţineau pe drumul de la biserică spre casă într-o limbă necunoscută, despe care am aflat mai târziu că se numea "Plattdeutsch".

În niciun caz nu vreau să susţin aici că Danzig ar fi fost mereu un ţinut german, după cum se afirma iniţial în propaganda prusacă şi mai târziu în cea nazistă şi cu atât mai puţin că Gdanskul ar fi fost de o veşnicie polonez. Nu, istoria este mult mai complexă şi în egală măsură fascinantă. 

Cultul libertăţii, dincolo de orice formă de naţionalism

Noi, tinerii rebelii din anii '80, am respins ambele variante. Am preferat să ne afundăm în cărţile din Danzig: în memoriile lui Arthur Schopenhauer, în romanele lui Günter Grass, în eseele lui Hermann Rauschning - cu a sa  "Revoluţie a Nihilismului" - ca şi în cărţile lui Paweł Huelle şi Stefan Chwin. Ne percepeam mai degrabă ca cetăţeni liberi din oraşul liber Danzig. Cultul libertăţii, dincolo de toate naţionalismele, de la Liga Hanseatică până la Solidarnosc şi Lech Walesa ne ghidau în toate. Devenise practic parte a identităţii noastre.

Ţin să amintesc aici, pentru a trage o concluzie: de câte ori istoria a ajuns la mâna ingineriilor politice, care modelau trecutul după interesele lor politice şi naţionaliste, Polonia şi Germania s-au îndepărtat, s-au duşmănit şi s-au afundat în cele mai groaznice nenorociri.

Cu atât mai important de apreciat este gestul lui Tadeusz Mazowiecki şi a lui Helmut Kohl din noiembrie 1989 de la Kreisau: o copie a concilierii germano-franceze după varianta Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer. Se deschidea atunci primul capitol paşnic din relaţiile germano-poloneze şi se puneau bazele a ceea ce arhiepiscopul Alfons Nossol de la Oppeln numea "Eroismul împăcării".Un eroism, care debutase în urmă cu peste 50 de ani, prin scrisoarea episcopilor polonezi adresată fraţilor germani întru-credinţă, şi care începea cu cuvintele: "Iertăm şi vă cerem iertare".

Apărătorii moştenirii lăsate de Kohl şi Mazowiecki

Unchiul meu Franciszek Baranowski, soţul mătuşii mele Klara, a fugit din Schwetz, Pomerania, pentru a scăpa de încorporarea obligatorie în armata germană. Fraţii lui mai tineri, în schimb, au căzut pe frontul de est, purtând uniforma germană, sub gloanţele ruşeşti. Este una din poveştile de familie des întâlnite în Pomerania. Nu am menţionat-o întâmplător. Este uşor să instigi la resentimente anti-germane, scoţând la lumină un bunic care a fost înrolat în Wehrmacht. Dar, mai există şi varianta pe care o susţin de ani buni jurnaliştii nominalizaţi şi laureaţi ai premiului Tadeusz-Mazowiecki, care oglindesc în detaliu destinele germano-poloneze ca şi tragediile din regiunile de graniţă. Ei reuşesc astfel să formeze un climat de încredere, iertare şi împăcare.

Instituţii precum premiul pentru jurnalism Tadeusz-Mazowiecki sau până recent Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial, fundaţia Kreisau pentru înţelegere europeană şi, nu în ultimul rând, mediile de informare independente, toate reprezintă apărători ai moştenirii lăsate de doi mari europeni şi democraţi creştini: premierul  Tadeusz Mazowiecki şi cancelarul Helmut Kohl.

Noi cei din Danziger cunoaştem prea bine tragismul istoriei

Fără aceste instituţii, fără o presă liberă care - dacă se va lua decizia - riscă să fie "re-polonizată", se va aprinde flacăra propagandei anti germane.  Ea este cunoscută în Polonia din perioada lui  Wladyslaw Gomulka şi a scrisorii adresate de episcopii polonezi fraţilor lor germani. Aşa cum, pe atunci, era prezentat Konrad Adenauer cu ghearele îndreptate către teritoriile din vestul Poloniei, apar astăzi, pe prima pagină a unor publicaţii pro-guvernamentale Angela Merkel sau Donald Tusk, în imagini cu stilistică apropiată de cea naţional-socialistă.

Dacă istoria noastră comună, tragică va redeveni prizoniera politicii, atunci vom risipi complet iresponsabil fructele dialogului iniţiat de predecesorii noştri cu mult înainte de 1989. Irosim eforturile celor care aveau motive personale să nu ierte şi totuşi au făcut-o, în numele unui viitor comun. Ne referim numai la personalităţi precum Władysław Bartoszewski, Stanisław Stomma, Mieczysław Pszon, Jan Nowak-Jeziorański, Karl Dedecius, dar şi la Marion contesa de Dönhoff, Willy Brandt şi mulţi alţii.

Noi, cei din Danzig, cunoaştem prea bine tragismul istoriei. Trăim în subconştient cu teama că grozăviile s-ar putea repeta. Că pacea, democraţia, valorile europene, toleranţa, solidaritatea umană sunt numitori comuni sensibili, care se cer a fi veşnic apăraţi. 

Jurnalistul polonez Jaroslaw Kurski este redactor-şef adjunct al ziarului liberal "Gazeta Wyborcza". În anii '80 a activat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă. Între 1989 şi 1990 a fost purtătorul de cuvânt al preşedintelui Mişcării Solidarnosc , Lech Walesa. Fratele lui, Jacek Kurski, a fost în schimb politician în tabăra naţional-conservatoare şi a devenit faimos în campania electorală din 2005 când a dezvăluit că bunicul lui Donald Tusk a activat în armata nazistă. Tusk a pierdut atunci în favoarea candidatului naţional-conservator Lech Kaczynski.

Textul reprezintă varianta prescurtată a discursului rosttit de Jaroslaw Kurski la înmânarea premiului pentru jurnalism Tadeusz-Mazowiecki, la Zielona Gora (Grünberg).