Europa mea: Artişti cu copii

Când un copil apare pe o scenă de teatru, fie şi doar pentru scurt timp, toţi ochii din public sunt aţintiţi asupra lui.  Va greşi? Va şti el încotro s-o ia, fără să privească spre sală? Unii vor fi impresionaţi, alţii, din contră, vor susţine că un copil nu are ce căuta în piese pentru adulţi. Prezenţa unui copil este oricum percepută ca o întrerupere a marii ficţiuni de pe scenă. Copilul atrage atenţia şi distrage spectatorul. Întrebaţi ce nu ar face niciodată cu plăcere, actorii răspund: "să joc alături de copii sau animale".

Ce-i de făcut atunci când un copil apare în viaţa unui artist, al unei scriitoare? În ce măsură îi acceptă obştea literară pe scriitorii părinţi?

În urmă cu un an şi jumătate, am luat-o pe fiica mea de şase ani într-un turneu de promovare prin Schleswig-Holstein. Era în vacanţa de vară. În timpul lungii călătorii cu trenul îi citeam sau desenam. La hoteluri plăteam un supliment pentru ea. Programul nostru zilnic prevedea locuri de joacă şi plimbări cu caruselul. La prima noastră oprire, în Husum, am vizitat casa memorială a scriitorului Theodor Storm, o căsuţă mică, în care a trăit cu soţia şi mulţi copii. Cum reuşea, cu atât de mulţi copii, să scrie atâtea cărţi, atâtea scrisori? Fiica mea s-a aşezat la masa de lucru a scriitorului, imitând poziţia visătoare a acestuia.

Public enervat în Germania, Babysitter iubitoare în Scandinavia

În timpul prezentărilor, de fetiţa mea se ocupa, la rugămintea mea, o practicantă sau o secretară angajată a casei literare care găzduia evenimentul. Pentru a obţine acceptul era însă nevoie de o cerere scrisă, transmisă cu mult timp înainte. La una dintre prezentări însă, personalul a fost iritat de rugămintea mea şi nu a găsit pe nimeni care să se ocupe de fetiţa mea. Şi aşa am ajuns precum în Commedia dell'arte: fiica mea, care luase loc în public, a avut nevoie la toaletă. S-a ridicat singură, s-a scuzat, a ieşit pe culoar unde a întâlnit un câine mare. Când am auzit-o strigând, am sărit şi am alergat într-un suflet acolo. Fiica mea a vrut apoi în curte, să sară pe o trambulină, pe care eu o puteam vedea de pe scena unde fusesem invitată. La scurt timp însă a revenit în sală, unde evenimentul continua, şi mi-a şoptit la ureche că are şosetele ude. Pe feţele celor mai mulţi invitaţi din public devenise evidentă enervarea şi senzaţia că se mersese prea departe. 

Cu totul alta a fost experienţa mea în Suedia, la Târgul de Carte de la Göteborg. Am mers acolo cu fiul meu, pe când era încă bebeluş. Gazdele au asigurat din proprie iniţiativă o bonă, care m-a însoţit pas cu pas. De fapt, organizatorii târgului colaborau cu o creşă, în cadrul căreia erau preluaţi atât copiii scriitorilor invitaţi, cât şi cei ai expozanţilor sau ai personalului angajat pe perioada evenimentului.

Şi ar mai fi amintirea frumoasă de la Zilele Literaturii din Solothurn, în Elveţia, unde au fost invitaţi mai multe autoare şi autori cu copii. Acolo am avut grijă cu rândul de copii, astfel încât să putem prezenta şi cărţile pentru care ne aflam acolo.

În obştea literară predomină aceste iniţiative private. Imaginea scriitoarei sau scriitorului continuă să fie, în multe locuri, cea a unei fiinţe solitare.

Dana Grigorcea, născută în 1979, este scriitoare elveţiană de origine română şi filoloagă. A debutat în 2011 cu romanul "Baba Rada", scris în limba germană. În 2015 a publicat romanul "Sentimentul primar al nevinovăţiei".