Europa, unde eşti?

Pe moment, graţie manifestanţilor care sfidează frigul în capitală şi în alte localităţi, libertatea şi statul de drept mai au încă o şansă. Dar criza politică s-a adâncit, transformându-se rapid într-una de stat, iar Europa nu reuşeşte să pună umărul la rezolvarea ei, vorbind clar, cu un sigur glas.

În răstimp, lupta pentru un destin democratic şi european al Ucrainei s-a prelungit la Kiev cu edificarea de noi baricade şi ocuparea unui minister. În afara capitalei s-a perpetuat prin progresiva luare în posesie, de către pro-europenii din provincie, a unor poziţii deţinute de forţele oligarhiei pro-ruse. În vestul pro-european al ţării mai multe oraşe s-au revoltat şi e foarte probabil ca numărul lor să crească în următoarele câteva zile. Riscul scindării ţării şi pericolul unui război civil au luat, la rândul lor, amploare.

În vreme ce manifestanţii pro-europeni şi-au consolidat pe „Maidan”, în centrul capitalei ucrainene, pateticele fortificaţii antiguvernamentale, liderii lor, în frunte cu Vitali Kliciko, au eşuat în tentativa de a-şi impune revendicările în faţa preşedintelui pro-rus, Viktor Ianukovici.

Contestat extrem de viguros după ce şi-a scos ţara de pe făgaşul integrării occidentale, a reorientat-o spre Moscova prin renunţarea la tratatul de asociere cu Uniunea Europeană şi a permis majorităţii sale parlamentare să îngrădească dreptul la manifestaţii, Ianukovici a adoptat tactici de factură iliescistă. Ca în epoca originalei democraţii româneşti, protejate prin diversiuni şi mineriade dirijate de securişti, preşedintele ucrainean se străduieşte să pară conciliant, lăsându-şi premierul, un etnic rus care are mari dificultăţi în a vorbi fluent ucraineana, să joace rolul poliţistului cel rău.

Şeful statului ucrainean încearcă, desigur, să pară conciliant între altele spre a evita intensificarea indignării occidentale, manifestate în evocarea de sancţiuni de către unii responsabili americani şi europeni.

Ca atare, după numeroase telefoane primite de la lideri occidentali care au stăruit asupra aplanării negociate a conflictului, Ianukovici i-a primit pe trei reprezentaţi ai opoziţiei. E vorba de Vitali Kliciko, de fostul ministru al economiei, Arseni Iatseniuk, ca şi de liderul naţionalist Oleh Tiahnibok. Preşedintele le-a promis, evaziv, eliberarea demonstranţilor arestaţi pentru cazul în care protestatarii se abţin de la violenţe şi posibila discutare a unei demisii a ministrului de interne.

Tustrei reprezentaţii opoziţiei au plecat deci, de la întâlnire, cu mâinile goale, întrucât Ianukovici le-a respins practic toate cererile substanţiale. A refuzat să demisioneze, să decreteze alegeri anticipate ori să accepte retragerea din funcţie a guvernului. Încât, potrivit criticilor preşedintelui, e vădit că Ianukovici se rezumă în realitate la a mima disponibilitatea de a proceda la concesii, în timp ce el şi reprezentanţii săi trag din răsputeri de timp.

Regimul speră ca gerul năprasnic să-i determine pe demonstranţi să renunţe la proteste. Iar liderii occidentali lansează tot mai frecvent apeluri mai degrabă neajutorate la un dialog care nu pare să aibă nici un fel de şanse de succes. La Paris, şeful diplomaţiei franceze l-a convocat la ministerul de externe pe ambasadorul Ucrainei. Laurent Fabius l-a criticat dur pe premierul ucrainean Mykola Azaraov pentru „legile extrem de represive" adoptate recent de regim şi mai cu seamă pentru iresponsabilul ordin dat forţelor de securitate de a trage în mulţime.

Mai mult decât oricând, victoria forţelor pro-democrate din Ucraina în confruntarea cu represiunea statului nedrept ar avea nevoie de un susţinut sprijin occidental. Ar reclama fermitate maximă în abordarea oligarhiei pro-ruse din Ucraina, care să includă cel puţin îngheţări de conturi şi interdicţii de călătorie. La Washington şi la Bruxelles s-au evocat destul de vag posibile sancţiuni, iar la Berlin s-a cerut aplanarea negociată a conflictului. Dar a căuta în această criză Europa e, din nefericire, o întreprindere futilă. Stefan Füle, comisarul UE, a plecat vineri la Kiev. Dar Uniunea nu are, nici măcar acum când e în joc destinul ei, o voce unică, un glas comun, o clară şi univocă politică externă, aşa cum nu dispune nici de o credibilă forţă militară.

Polonia vecină dă, ce-i drept, dovadă de un nivel ridicat de solidaritate. Dar nu e de ajuns. Elita politică occidentală ştie că problema Ucrainei nu se va rezolva decât prin implicarea Moscovei şi, la nevoie, prin boicoturi şi sancţiuni. Dar n-ar vrea să alieneze Rusia, deşi Kremlinul nu renunţă, iată, la imixtiunea în treburile Ucrainei, în ciuda Olimpiadei de la Soci. În schimb, propaganda rusă ca şi cea ruso-filă a Ucrainei afirmă, pe modelul aceleiaşi diversioniste tactici iliesciste, care transforma cândva în ipotetici legionari pe anti-comuniştii din Piaţa Universităţii, că protestatarii de la Kiev ar fi fascişti, nu democraţi. Dată fiind grava impotenţă a Uniunii, războiul regimului ucrainean împotriva propriului popor poate fi reluat oricând.