Europenii şi lupta antiteroristă

Şocul megaatentatelor săvîrşite în America la 11 septembrie 2001, s-a resorbit relativ rapid de această parte a oceanului Atlantic. Un summit al liderilor europeni convocat urgent după propulsarea avioanelor de pasageri în World Trade Center se încheiase cu intenţia declarată a participanţilor de a proceda „la ameliorarea cooperării statelor europene în combatarea terorismului”. După care au trecut doi ani şi jumătate fără să se întreprindă....nimic.

A urmat al doilea şoc, cel spaniol, care a demonstrat că tergiversarea transpunerii deciziei de îmbunătăţire a colaborării europenilor în reacţie la provocarea terorismului global, islamist reprezintă o gravă eroare.

Atunci, ministrul german de externe, Joschka Fischer admisese că „suntem obligaţi să facem totul pentru a acţiona eficient şi pe cît posibil preventiv la nivelul întregii Europe, dincolo, deci, de frontierele naţionale”.

Dar şi de această dată punerea în aplicare a măsurilor necesare a continuat să întîrzie, deşi Uniunea Europeană a numit un coordonator antiterorist, în persoana lui Gijs de Vries. Lui i s-a atribuit misiunea de a se îngriji să aibă loc un schimb mai bun de informaţii la nivel european, să se faciliteze acordurile interstatale în domeniu, iar statele naţionale să adopte legi antiteroriste mai severe, apte, bunăoară să sece sursele financiare ale grupărilor teroriste.

Or, în ciuda existenţei unei structuri instituţionale, în speţă a Europolului, fondat în 1992, cooperarea concretă dintre diversele poliţii a continuat să întîmpine dificultăţi multiple. Fiindcă nimeni nu s-a grăbit să pună la dispoziţia centrului de coordonare de la Bruxelles informaţiile secrete deţinute de diversele autorităţi naţionale. Şi deşi Europolul, creat iniţial spre a combate traficul de droguri şi de oameni şi-a modificat de mult priorităţile, spre a contracara cu precădere terorismul, care implică riscurile cele mai mari, Europa e departe de a dispune de o poliţie de tipul celei federale, americane, FBI. Cei doar 500 de agenţi ai Europol n-au dreptul de a derula investigaţii proprii şi cu atît mai puţin de a declanşa urmăriri penale, fiind pur şi simplu membri unei instituţii auxiliare, avînd menirea de a ajuta ţările membre să facă faţă mai eficient pericolului terorist.

Cu probleme similare se confruntă şi oficiul european de justiţie, intitulat EUROJUST, o asociaţie a procuraturilor naţionale. Or, unul din obstacolele majore situate în calea cooperării acestor instituţii de justiţie rezidă în absenţa unui cod penal european unitar. Italia de pildă s-a opus masiv introducerii unui mandat de arestare european. Ulterior a frînat Germania, a cărei Curte Constituţională a respins într-o sentinţă de pomină validitatea introducerii în Republica Federală a mandatului de arestare continental. In reacţie, s-a elaborat şi adoptat în Bundestag o versiune modificată a legii de profil, astfel încît să se permită şi cooptarea Germaniei la acest proiect european.

In fine, obstacole care au părut multă vreme insurmontabile au grevat eforturile de stocare la nivel european a datelor provenind din convorbiri telefonice, un demers esenţial în vederea depistării unor terorişti. Abia în martie curent s-a eliminat în fine şi această piedică. Fiindcă, după atentatele de la Londra, din iulie trecut, s-a constatat că se manifestă o voinţă clară de cooperare în lupta antiteroristă. Intre timp, Europolul a obţinut sistemul informaţional TECS, care centralizează bazele de date şi fişierele naţionale antiteroriste, iar serviciile secrete par să colaboreze net mai bine decît în trecut. Cele 5 mari state europene, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania şi-au creat o reţea informaţională comună. Cel puţin la fel de importantă s-a dovedit înfiinţarea la Paris a unui centru transatlantic de coordonare antiteroristă, graţie căruia s-au dejucat, potrivit lui Gijs de Vries, nenumărate tentative de atentat.