1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Există un sentiment european al politicii?

Horațiu Pepine8 iulie 2016

Într-un interviu acordat revistei franceze Le Point, filosoful german Peter Sloterdijk, minimalizează importanța Brexit-ului pentru construcția europeană, vorbind totodată de resorturile profunde ale unificării politice.

https://p.dw.com/p/1JLyq
Peter Sloterdijk
Imagine: picture-alliance/dpa

Peter Sloterdijk se arată convins că Europa nu se va destrăma în urma plecării Marii Britanii, căci ar exista o necesitate intimă a edificării ei reieșită din propria istorie: ”Europa - spune el - este patria ființelor omenești care pretind o a doua șansă, căci Europa este clubul imperiilor umilite - Spania, Portugalia, Austria și Ungaria, Germania, Franța...- care au știut să găsească un destin în Europa. Există o narațiune care descrie bine acest lucru: Eneida lui Virgiliu. Eroul ei, Enea, venea din Orientul Apropiat, din Turcia de astăzi. El a hotărât să fugă când și-a dat seama că cetatea sa e pierdută (...). Eneida este, dacă putem spune astfel, primul tratat european, unul care formulează ideea că putem lua lucrurile de la capăt chiar după o catastrofă. A fi european înseamnă să înțelegi visul acesta al lui Virgiliu, ceea ce Statele Unite au și realizat: să te constitui ca o meta-națiune capabilă să-i primească pe cei care sunt dispuși să ia viața de la început” (Peter Sloterdijk, Le Point, 29 iunie - 5 iulie, 2016).

Ceea ce descrie aici Peter Sloterdijk pare a fi, de fapt, sentimentul german al politicii sau modul în care un german cu o profundă conștiință istorică înțelege destinul patriei sale. Dar ipoteza sa este că și alte foste mari puteri europene, care vor fi cunoscut într-un fel sau altul o pierdere istorică, ar împărtăși același sentiment al unei vieți reîncepute. De altfel Sloterdijk interpretează și votul britanicilor în aceeași cheie a depresiei postbelice: ”Britanicii (...) nu și-au încheiat doliul care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Ei și-au pierdut puterea mondială continuând să trăiască într-un soi de suferință narcisică. Chiar dacă s-au găsit în tabăra învingătorilor, nu au putut asimila niciodată până la capăt consecințele războiului” (idem).

Pentru noi apare aici o mică dificultate. Românii nu au făcut parte niciodată dintre marii învingători și nu se pot regăsi ușor în această narațiune. Marile imperii, umilite succesiv în ultimile secole, nu ne-au cuprins decât ca cetățeni cu drepturi parțiale și întregul efort istoric românesc a fost acela de a dobândi o recunoaștere și de a fi admiși în condiție de egalitate politică. De aici se trage, dacă ar fi să intrăm în logica lui Sloterdijk, sentimentul românesc al politicii și al istoriei pentru care primul ”tratat european” este Unio Trium Nationum, iar cel mai recent este Tratatul Schengen. Un fir neîntrerupt leagă aceste momente, chiar dacă tot mai subțire și mai nevăzut, constând, riguros vorbind, dintr-o excludere.

Românii se găsesc, așadar, pe mai departe în plin efort de recuperare și recunoaștere, căci cum am putea explica altfel atașamentul acesta nedezmințit pentru Europa în același moment în care ungurii, cehii, slovacii, polonezii exprimă cele mai severe critici și se revoltă contra proiectului de unificare? De ce românii nu s-au afiliat Grupului de la Vișegrad? Cum se explică această poziție mereu aparte? În sfârșit, chiar și în aceste momente când la Varșovia are loc reuniunea NATO la nivel înalt, problema politicii românești pare a fi aceea de a obține același grad de protecție promis țărilor baltice și Poloniei. Până și astăzi, când România găzduiește pe teritoriul ei una din componentele de bază ale unui sistem de protecție antirachetă la București se manifestă sentimentul unei ușoare defavorizări.

În orice caz, dacă admitem că Peter Sloterdijk a reușit să exprime sentimentul politic al germanilor sau, prin extensie, al occidentalilor despre Europa, putem înțelege mai clar dificultățile construcției europene în care țările și oamenii au sosit cu istorii și așteptări diferite. Este tot mai clar că nu e destul să repeți că Europa e bună și că ar fi nevoie ca firele diferite ale istoriei să se întâlnească, într-o unică narațiune.