Există vreo soluţie în războiul antiteorist?

Democraţiile occidentale, instalate confortabil în propria libertate şi bunăstare, s-au dovedit întotdeauna exasperant de lente în depistarea şi asumarea unor pericole serioase. Departe de a fi puţine, ameninţările majore la adresa lor le-au confruntat dintotdeauna, şi par să fi devenit tot mai frecvente şi mai ample odată cu accelerarea modernizării şi progresul intempestiv al globalizării. După 11 septembrie 2001, s-a identificat rapid un corespondent legitim al megaatentatelor islamiste, care au fost asociate ofensivei nipone de la Pearl Harbour. In fapt, această paralelă istorică, anunţînd inevitabila schimbare de paradigmă a politicii externe americane s-a dovedit insuficientă spre a evidenţia dimensiunile reale ale provocării confruntînd nu doar America, ci lumea occidentală în ansamblul ei. Şocul iscat de anvergura masacrelor de la New York, Washington şi din avionul prăbuşit în Pennsylvania (în urma primului contraatac antiislamist în ceea ce Norman Podhoretz a numit, probabil pe bună dreptate, cea de-a patra conflagraţie mondială, dacă în numărătoare se include şi războiul rece) s-a reverberat rapid. Europa s-a trezit vremelnic. După care a adormit la loc. Lipsindu-i rapelul anticomunist, vestul bătrînului continent, vaccinat de nazism, dar mesmerizat de 50 de ani de pace în absenţa ocupaţiei sovietice s-a dovedit ani la rînd, incapabil să-şi activeze anticorpii la noua ameninţare totalitară. Vagile tentative de mobilizare, lansate succesiv, după atentatele de la Madrid, din martie 2004 şi de la Londra, din iulie 2005 s-au văzut în bună parte înăbuşite în faşă, între altele din pricina crizei constituţionale europene. S-au lansat proiecte lăudabile, s-au făcut valuri pe marginea creării la Bruxelles a funcţiei de coordonator al luptei antiteroriste. Dar în fapt, cooperarea serviciilor secrete şi ale poliţiilor europene a adăstat multă vreme blocată în stadiul ei germinal. La fel şi mandatul de arestare european, blocat de italieni, apoi de Curtea Constituţională germană. Europolul n-a fost salvat de impotenţa lui cronică. Iar incapacitatea adoptării unor demersuri elementare precum stocarea de convorbiri telefonice şi de informaţii relevante privind apartenenţa religioasă a unor suspecţi de terorism s-a prelungit pînă de curînd, în Germania.

Că, deşi stringentă, această cooperare antiteroristă a rămas atîta amar de vreme o simplă dorinţă pioasă, s-a datorat nu doar unor stupide gelozii „de partid şi de stat” şi primatului intereselor naţionale, ci şi neînţelegerii naturii reale a provocării. A torpilat-o permanent o falsă, dar agresivă corectitudine politică, însoţită, picant, de escaladarea antiamericanismului şi antisemitismului, alimentate ambele de schimbările demografice de proporţii prin care trece Europa asaltată de imigranţi din lumea a treia. Au blocat-o repetatele contraofensive ale stîngii apusene, atribuind unui prezumtiv imperialism occidental toate relele momentului, precum şi atacurile conjugate ale ambelor extreme politice împotriva unei globalizări percepute ca festin al liberalismului dezlănţuit, propriu capitalismului american. Şi a paralizat-o, subtil, confuzia valorică. S-au absolutizat concepte precum libertatea şi drepturile omului, contrapuse eronat, în special în Europa, oricărui demers securitar, deşi îngrădirea vremelnică a drepturilor civice însoţeşte orice situaţii de urgenţă net mai puţin grave decît războiul cu terorismul. Că toate acestea au frînat eforturile defensive în faţa noii agresiuni totalitare de extracţie islamistă se înţelege de la sine. Incît, respinsă de plano, amplificarea măsurilor de securitate s-a produs doar sub presiunea repetării băilor de sînge teroriste şi intensificarea temerilor populaţiilor vesteuropene. Iar apărarea antiteroristă a societăţilor civile, pe care terorismul de sorginte islamistă încearcă să le desfiinţeze s-a organizat în mod precar, fiind tergiversată de constante frîne de mînă, aplicate, paradoxal, în numele perpetuării deschiderii lor.

Şi mai gravă s-a dovedit ruptura tranasatlantică provocată de refuzul Franţei şi Germaniei de a-şi menţine solidaritatea cu SUA în criza irakiană. Odată în plus, grilele analitice diferite aplicate pericolului islamist şi necesităţii democratizării lumii arabe a perturbat serios stringenta unitate dintre lumea veche şi cea nouă în ceea ce, indiscutabil, va fi o confruntare fierbinte de o durată comparabilă cu a războiului rece.

Paralelele istorice furnizează date suficiente spre a situa corect pariul major al acestui început de mileniu, nu însă pentru a-l cîştiga. Dată fiind globalizarea, am recurs, după atentatele de la 11 septembrie, la analogia războiului civil american, sugerînd că victoria modernităţii va fi inevitabilă în faţa încremenirii într-un fictiv tradiţionalism identitar. În anii 60 ai secolului XIX, Abraham Lincoln a avut nevoie de relativ mult timp şi de tot atît curaj pentru a înţelege necesitatea asumării unei gîndiri euristice pentru a face faţă conflictului armat cu statele confederate. Preşedintele avea să se detaşeze apoi, după cum nota recent Newt Gingrich, în Wall Street Journal, de consilierii care-i recomandau fie capitularea, în faţa unui război „prea dificil”, fie o politică „moderată”, chipurile „rezonabilă”, de menţinere a conflictului pe foc mărunt, şi acceptarea particularităţilor „culturale” ale sudului, inclusiv sclavagismul. Investind eforturi maxime, în speţă resursele integrale ale nordului industrializat, Lincoln avea, într-un tîrziu, să se vadă răsplătit cu o victorie clară. Peste secole, şcolile de gîndire au rămas, în esenţă, aceleaşi. In timp ce izolaţionismul a devenit caduc, fiind relegat la coşul de gunoi al istoriei de confruntarea globală cu pericolul comunist, s-a perpetuat un internaţionalism deopotrivă concesiv şi perdant, practicat de administraţiile Carter şi Clinton şi insistent susţinut de europeni. Multilateralismul a eşuat lamentabil nu doar la 11 septembrie 2001, ci şi, în special, în criza irakiană, fără a se dovedi mai util în faţa provocării iraniene. Mai nou, SUA încearcă să-l relanseze, cîtă vreme nu s-au încheiat temele de casă din Irak şi Afganistan, iar declinul popularităţii unei abordări ofensive a problemei teroriste ameninţă să-i coste pe republicani majoritatea în Congresul american. Din acelaşi motiv s-a resuscitat, aiuritor, un concept inventat în anii 40 ai veacului trecut, de George Kennan, devenit caduc de la finele războiului rece, în speţă noţiunea de îndiguire, de containment a pericolului totalitar. Or, nici Iranul şi nici Al Quaida nu sunt URSS, care a dispus totuşi de conduceri finalmente cît de cît responsabile. In faţa aparentei impracticabilităţi a unei confruntări militare directe cu Teheranul, a neajunsurilor inerente unui embargo uşor de încălcat şi greu de impus, dată fiind lipsa de coeziune şi sensibilitatea la şantaj energetic sau militar ale Europei, sugestia îndiguirii Iranului a devenit ultima redută a stîngii apusene. Cît de şubrede sunt însă zidurile ei, devine evident din perspectiva dimensiunilor combinate ale unei ameninţări nucleare globale, potenţial materializate prin metode teroriste, sinucigaşe, motivate şi justificate religios – o ameninţare care nu mai zăgăzută nu poate fi. In condiţiile mondializării, ale unei lumi tehnologice, mediatizate şi informaţionale, care distruge progresiv frontierele naţionale şi barierele culturale, e clar că e nevoie de o abordare nouă, adaptată provocărilor actuale, similară schimbărilor de paradigmă, instituite cîndva de Churchill şi Reagan în faţa pericolelor nazismului şi comunismului.

Forţa democraţiilor nu constă în rapiditatea cu care-şi adoptă deciziile. Dimpotrivă, odată cu sporirea complexităţii, intercorelărilor şi dinamicilor internaţionale, hotărîrile lumii libere dau semne să fie tot mai greu de adoptat şi susţinut pe termen lung. Teroriştii n-au asemenea probleme. In schimb, puterea democraţiilor constă în capacitatea lor de a învăţa.

Soluţia va presupune adoptarea consensuală, în occident, a clarităţii morale pentru care, pe moment, se vede pedepsit crunt Tony Blair. In plus e nevoie de aplicarea pe teren a unei strategii complexe. Ea nu se va putea lipsi de îndiguirea ameninţărilor din interior şi de combinarea demersurile militare (al căror relativ eşec în anumite porţiuni ale Irakului nu trebuie cîtuşi de puţin să anuleze generic eventuale noi campanii preventive) cu aplicarea inteligentă şi sistematică a tacticilor de soft-power. Deocamdată, în Liban şi teritoriile palestiniene, le utilizează net mai abil mişcările şi regimurile fundamentalist-islamice.