Fără Acordul de la Londra n-ar fi existat miracol economic

Mulţi germani se mândresc şi-n ziua de azi cu avântul economic din perioada postbelică. Între 1953 şi 1963 performanţa economică a ţării s-a dublat. Generaţii de elevi au învăţat la şcoală că aparţin unui popor "incredibil de iscusit" şi că SUA au contribuit cu bani la reconstrucţia Germaniei occidentale. "Este partea aceea regretabilă în care adevărul istoric este denaturat", afirmă Joachim Kaiser.

Kaiser este reprezentant al "erlassjahr.de", alianţa care se implică în degrevarea de datorii a statelor cu economii emergente. Expertul susţine că, multă vreme, germanii au refuzat să recunoască situaţia în care se afla ţara după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial: Germania era sufocată de datorii, iar şansele de redresare, extrem de mici.

Perspective reale au apărut abia după încheierea Acordului de la Londra (1953), declară istoricul Ursula Rombeck-Jaschinski de la Unviersitatea din Stuttgart: "Chiar am putea spune că, fără acordul care a scutit Germania de o parte din datorii, miracolul economic n-ar fi fost posibil."

Datorii de 30 de miliarde de mărci germane

La vremea respectivă, aproximativ 70 de ţări aveau pretenţii financiare de la Germania. Ţara avea datorii în jur de 30 de miliarde de mărci - unele din timpul războiului, altele contractate în perioada postbelică.

Nici nu se punea problema ca Germania de Vest să facă economii pentru a-şi putea rambursa datoriile. Dimpotrivă, ţara avea nevoie urgentă de capital pentru reconstrucţie şi redresare economică.

Bancherul Hermann-Josef Abs, şeful delegaţiei vest-germane la negocierile de la Londra, s-a deplasat în Marea Britanie cu următoarea convingere: creditorii de azi vor trebui să devină investitorii de mâine. Negocierile au început în vara anului 1952 şi n-au fost deloc uşoare. Vor fi de acord creditorii să renunţe la banii lor? Erau germanii demni de încredere?

"A existat un moment în care aproape s-a ajuns la întreruperea negocierilor", povesteşte istoricul Ursula Rombeck-Jaschinski. "În faţa creditorilor străini, germanii s-au prezentat cu o propunere care, în opinia Ministerului federal de Finanţe, ar fi putut fi realizată. O ofertă pe care, însă, creditorii străini au considerat-o o neruşinare."

Neîncrederea creditorilor

Pentru a putea negocia în continuare, Germania a fost nevoită să-şi revizuiască planul - o situaţie asemănătoare cu cea a Greciei zilelor noastre. Creditorii doreau să-şi recupereze banii, dar nici economia ţării nu putea fi sufocată. "Mai ales britanicii erau de părere că, în principiu, germanii ar putea restitui până la ultimul cent", adaugă Rombeck-Jaschinski. "Apoi au intervenit americanii care erau interesaţi ca Germaniei să-i mai rămână şi ceva bani, mai ales pentru reînarmare."

Pentru economia vest-germană, Acordul încheiat pe 27 februarie 1953 a fost avantajos: ţara a fost scutită de aproximativ jumătate din datorii. Restul urmau să fie rambursate pe termen lung.

Înflorirea exporturilor

Germania occidentală trebuia să-şi ramburseze datoriile numai dacă făcea încasări din comerţ exterior. Creditorii erau interesaţi să cumpere produse "Made in Germany", afirmă Jürgen Kaiser. În opinia sa, reguli asemănătoare ar putea funcţiona şi în cazul Greciei. Înainte de declanşarea crizei, Grecia a cumpărat tancuri nemţeşti în valoare de miliarde de euro.

"Germanii ar putea primi din nou bani în momentul în care le-ar permite grecilor un bilanţ comercial excedentar. Grecii ar exporta pe termen lung şi ar găzdui turişti germani până când ar reuşi să achite contravaloarea tancurilor cumpărate", spune Kaiser.

Ursula Rombeck-Jaschinski susţine că deciziile aplicate acum 60 de ani nu se potrivesc şi zilelor noastre. În orice caz, în negocierile cu Grecia, istoricul le recomandă germanilor să nu uite că, la un moment dat, şi ţara lor a fost într-un mare impas şi a avut nevoie de ajutor.