Fără Ariel Sharon, Orientul Apropiat are un viitor incert

Ca nici un altul dintre politicienii israelieni, Ariel Sharon a fost de-a lungul îndelungatei sale cariere personificarea israelianului de tip nou: Conştient de propria sa valoare, încăpăţânat, având chiar pretenţia câteodată de a fi infailibil. Născut în februarie 1928 în Palestina de atunci, în familia unor emigranţi evrei din Rusia, Sharon s-a alăturat la vârsta de numai 14 ani unei organizaţii paramilitare de tineret, astfel că viitoarea sa carieră militară era predestinată. Nu fără anumite turbulenţe, însă, pentru că în repetate rânduri, Sharon a făcut ce i s-a părut că trebuie făcut, nesocotind ordinele superiorilor săi. În această atitudine el a fost întărit de faptul că evoluţiile ulterioare i-au dat de fiecare dată dreptate, cel puţin din punct de vedere militar.

Astfel, Sharon şi-a cucerit renumele de erou pe câmpul de luptă. Atât în timpul războiului din peninsula Sinai, în 1956, cât şi în războiul de şase zile, în 1967. La conducerea armatei însă, inobedienţa lui Sharon s-a dovedit nocivă pentru carieră, astfel că în 1973 s-a decis să părăsească structurile de apărare pentru a se dedica politicii, la fel ca mulţi alţi militari israelieni. El s-a alăturat taberei de dreapta, conduse în acele timpuri de Menahem Begin, pe care l-a ajutat să formeze blocul Likud din mai multe grupuri naţionaliste. Războiul din octombrie 1973 l-a readus pe Sharon în armată, dar un an mai târziu el s-a văzut nevoit să părăsească din nou uniforma din cauza platformei sale politice.

Sharon s-a dedicat apoi întru totul vieţii politice şi opt ani mai târziu, în 1982, din poziţia de ministru al apărării, a fost principalul motor al invaziei israeliene în Liban. Motivul oficial al acestei intervenţii a fost încercarea de a slăbi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi de a o pedepsi pentru atacurile asupra Israelului. În realitate însă, Sharon a încercat, în cooperare cu miliţiile creştine din Ţara Cedrului, să creeze o nouă ordine regională, condusă de Israel şi de Libanul dominat de creştini. Sharon nu s-a aşteptat însă ca aliaţii săi să fie atât de imprevizibili. Sub ochii armatei israeliene, miliţiile creştine au pătruns în taberele de refugiaţi palestinieni Sabra şi Shatila de la periferia Beirutului, masacrând populaţia lipsită de apărare. O comisie israeliană de anchetă a apreciat ulterior că Sharon nu este apt pentru funcţii politice, astfel că i s-a cerut demisia.

Cariera sa politică nu s-a încheiat însă. Sharon s-a reîntors rapid în executiv, ocupându-se în intervalul următor de extinderea şi înmulţirea coloniilor evreieşti din teritoriile palestiniene, fiind ferm convins că aceste aşezări vor întări pentru totdeauna pretenţiile israeliene, deşi pacea de la Camp David, însoţită de desfiinţarea unor colonii, dovedise de mult contrariul. Câţiva ani mai târziu, Sharon le-a cerut coloniştilor să se împotrivească acordurilor de la Oslo, afirmând: „Ocupaţi în Cisiordania cât mai multe dealuri posibil, fiindcă ceea ce avem acuma ne aparţine. Iar ceea ce nu avem, va trebui să cedăm cândva palestinienilor.”

Palestinienii au fost pentru Sharon duşmanul etern, care trebuie combătut şi cu care nu se poate niciodată încheia pace. De aceea a şi existat războiul din Liban şi de aceea, ani mai târziu, Sharon a şi exprimat regretul în cadrul unui interviu, că nu a dat atunci ordin să fie lichidat Yasser Arafat, şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. De asemenea, numai aşa se axplică atât fanaticul sprijin acordat de Sharon coloniştilor, cât şi, în 1993, totala respingere a Acordurilor de la Oslo, încheiate între guvernul Itzak Rabin şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Imediat după semnarea acordurilor din capitala Norvegiei, Sharon a declarat: „Nu aşa se încheie pacea. Pacea se încheie în Orientul Apropiat stând cu ambele picioare înfipte în pământ şi nu în funcţie de cine ştie ce viziuni.”

Sharon l-a demonizat public pe Rabin contribuind cu siguranţă în toamna anului 1995 la crearea stării de spirit care a culminat cu asasinarea premierului de atunci. În următorul guvern, dominat de blocul Likud şi condus de Benjamin Netaniahu, Sharon a preluat conducerea mai multor ministere până când a ajuns la cârma externelor. Ulterior, Netaniahu a pierdut alegerile în favoarea laburistului Ehud Barak, dar nici Partidul Muncii nu a reuşit să aplice Acordurile de la Oslo şi să încheie mult-aşteptata pace cu palestinienii. În anul 2000, după eşuarea negocierilor de la Camp David şi a vizitei demonstrative întreprinse de Sharon pe esplanada Muntelui Templului din Ierusalim - care i-a determinat pe palestinieni să proclame cea de-a doua intifadă - a venit clipa cea mare a lui Sharon. Barak a renunţat la conducerea guvernului cedându-i în 2001 lui Sharon fotoliul de prim ministru. Electoratul aştepta de la noul şef al cabinetului decizii hotărâte şi restabilirea liniştii şi ordinii publice. Sharon însă nu a corespuns acestor aşteptări, preferând să-l izoleze pe Yasser Arafat, să-l declare „persoană irelevantă politic” şi să distrugă aproape toată infrastructura pe care Autonomia Palestiniană apucase să o construiască în primii săi ani de existenţă în fâşia Gaza şi Cisiordania.

Numai cu mari eforturi SUA, dimpreună cu ONU, UE şi Rusia, au reuşit să-i convingă pe israelieni şi palestinieni să se reîntoarcă la masa tratativelor, în cadrul aşa-numitului „road map” – un plan destul de vag pentru reinstaurarea păcii în regiune. Sharon însă a explicat atunci că „procesul de pace şi aplicarea „road map”-ului depind de încetarea deplină a terorii, a violenţelor şi hărţuielilor, precum şi de dizolvarea organizaţiilor teroriste, de dezarmarea lor şi de aplicarea reformelor pe care partea palestiniană şi le-a asumat.” Blocajul ulterior a fost însă depăşit prin anunţul surprinzător al premierului, potrivit căruia Israelul se va retrage din fâşia Gaza, anunţ care s-a materializat vara trecută. Pasul premierului a fost cu atât mai semnificativ cu cât tot el fusese în deceniile anterioare cel mai ardent apărător al coloniilor.

Cedarea fâşiei Gaza a determinat aprinse dispute în interiorul blocului Likud, de guvernământ. Sharon însă nu s-a lăsat abătut de la planul său şi când nu a mai fost posibil altfel, a părăsit Likud-ul înfiinţându-şi un nou partid - Kadima (Tot înainte). Simultan aproape a anunţat alegeri anticipate în martie anul acesta. În pregătirea viitorului scrutin el a lăsat să se înţeleagă că deşi a renunţat la fâşia Gaza urmăreşte accelerarea colonizării Cisiordaniei mergând până la anexarea unor părţi importante ale acestui teritoriu. O parte din amicii săi politici l-au urmat în noul partid astfel că Sharon devenise favoritul anticipatelor. Alte motive care l-au plasat pe Sharon în fruntea preferinţelor electoratului au fost pe de-o parte lipsa unor platforme clare ale opoziţiei şi pe de alta expansiunea Hamas-ului care impune din partea Israelului o ripostă fermă. Partidul lui Sharon trebuia aşadar să domine în intervalul următor scena politică a ţării. Însă fără premierul care în momentul scrierii acestor rânduri se afla în agonie, lucrul va fi aproape cu neputinţă, astfel că viitorul regiunii a devenit din nou incert.