Fabula săptămânii

Societatea românească este sortită – în fond şi-a făcut-o în bună parte cu mîna ei – să crească la sîn un partid care să aibă “tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”. Partidul Social Democrat, căci despre el este vorba în fabula de azi, a fost construit după chipul şi asemănarea celor mai multora dintre noi. A crescut şi s-a lăţit pe fondul unei societăţi în mare parte tarate de bolile mai noi, dobîndite în comunism, dar şi de acelea străvechi, istorice. Liderii PSD au speculat în chipul cel mai imoral cu putinţă toate aceste afecţiuni, unele cronicizate, ale românilor abulici şi au făcut, din ceea ce ar fi trebuit să fie după decembrie 89 un sanatoriu naţional, o uriaşă pensiune de subzistenţă pentru majoritatea românilor. Pensiune din care s-au înfruptat regeşte toţi administratorii de fabrici şi uzine, şcoli şi grădiniţe, instituţii de sănătate, de cultură de media, etc.

Evident că toţi aceşti administratori de departamente ale subzistenţei şi subdezvoltării au devenit oamenii partidului şi au împărţit ceea ce au furat cu polonicul o parte pentru ei, o parte pentru partid. O fac în continuare, dar acum în manşete albe şi la dimensiuni greu de imaginat de votantul plebeu.

Aceasta ar fi, într-o relatare onestă, fabula săptămînii care priveşte “tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte” a fostului partid de guvernămînt aflat acum în travaliul unei noi naşteri a lui Ion Iliescu în funcţia de lider absolut.

După eşecul Partidului Social Democrat la alegerile locale iar apoi la cele generale şi prezidenţiale, politicienii partidelor la putere, chibiţii partidelor neparlamentare, analiştii politici, ziariştii stau toţi cu ochii îndreptaţi spre ograda PSD pentru a "prinde" momentul în care partidul încă bicefal Iliescu-Năstase se va rupe.

După cîteva demisii la vîrf din funcţii de conducere- unele retractate ulterior-, unii observatori ai scenei politice au tras concluzia, pripită, că partidul a început o campanie de curăţenie necruţătoare în parohia proprie şi că efectele acestui demers ar putea duce la scindarea partidului.

Am urmărit cu atenţie cine sînt “cavalerii” acestor demisii care după părerea mea au doar aparenţa unor gesturi de onoare şi am constatat că de fapt toţi aceşti farseori au fost şi rămîn în continuare timbraţi politic în ograda partidului la care au cotizat şi care i-a sprijinit.

Situaţia aceasta de perdant fără vină livrată opiniei publice, dublată însă de şerpăraia la vîrf din spatele uşilor închise i-a venit ca o mănuşă fostului preşedinte Iliescu. “Aţi dus o politică de partid-bloc, v-aţi îndepărtat de oameni iar partidul a fost confiscat de guvern", le-a spus Ion Iliescu apostolilor PSD convocaţi în urmă cu mai multe luni la Cotroceni, în timpul mandatului, între alegerile locale şi cele generale.

Spuneam în urmă cu un an, cam în aceeşi perioadă, că nişte ani buni de acum încolo România-PSD, şi nu numai, va sta sub semnul lui Ion Iliescu. “Deosebirea dintre mine şi premierul Năstase este că noi conjugăm diferit verbul a avea”, a spus cu o altă ocazie fostul preşedinte.

M-am întrebat uneori, în ceasurile de atmosferă civilă irespirabilă şi de pîclă politică, de ce nu am avut şi noi un Havel. Şi mi-am răspuns: pentru simplul motiv că nu ne-ar fi folosit la nimic. Pentru că România a avut şi are un Ion Iliescu – să-i spunem Ion Iliescu al românilor, să ni-l asumăm, adică. Un Ion Iliescu în care oamenii încă mai cred în proporţie de masă şi pe care unii chiar îl venerează pentru simplul fapt că sînt după chipul şi asemănarea lui.

Aici stă puterea, “tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte" a lui Ion Iliescu, pe care o imprimă şi susţinătorilor săi, clienţii fideli în competiţia dură pentru putere care se duce acum în sînul partidului.

Iar în faţa acestei utopii a vieţii fără de sfîrşit, în faţa acestui virus al realităţii plagiate în discurs politic, nici o reformă reală nu poate fi posibilă în PSD.