Figurile crizei

Dacă cu cuvintele unui economist american, după criză este înainte de criză, înseamnă că fenomenul este perpetuu. Cel puţin aceasta este impresia pe care o are cetăţeanul de rînd din Europa, citind ziarele şi revistele, ascultînd buletinele de ştiri şi privind emisiunile de actualităţi la TV.

Imaginea crizei este difuză, natura ei - impenetrabilă, consecinţele previzibile-alarmante, soluţiile propuse spre a-i pune capăt - diverse şi contradictorii. Criza generează profitori şi perdanţi , discordie şi nelinişti sociale, fiind însoţită de un alai de profeţii sinistre.

De la 2008 încoace, în cei cinci ani scurşi de la falimentul marilor bănci şi salvarea lor pompieristică de către stat, în răstimpul celor cinci ani de cînd se fac auzite cererile de domesticire a pieţelor, de reglementare a activităţilor bancare, fără ca măcar puţine dintre ele să fi fost îndeplinite, umbrela de salvare a monedei euro trebuie deschisă tot mai larg, spre a putea adăposti statele tot mai numeroase, ameninţate de faliment.

Fiecare mişcare a umbrelei dă scurte accese de euforie sau alarmează pieţele, a căror nelinişte şi nervozitate cvasi-permanentă îi panichează pe responsabilii politici într-atît, încît summit-urile de salvare se succed în ritm ameţitor iar disensiunile în interiorul familiei europene iau proporţii nebănuite. Renasc vechi resentimente istorice, sunt scoase la lumină stereotipii şi clişee etnice, se compară mentalităţile şi obiceiurile, morala muncii din ţările nordice cu nonşalanţa şi dulcele farniente al locuitorilor sudului.

Se fac recomandări de scindare a monedei într-un euro-nord şi euro-sud, de renunţare la moneda euro, de primire a tuturor membrilor Uniunii în spaţiul monetar euro, de excludere doar a unora…

Ţări cu finanţe şi o economie încă solide, mai cu seamă cele care contribuie substanţial la mărirea dimensiunilor umbrelei de slavare, încep să se opună colectivizării datoriilor, drept care sunt acuzate de restul datornicilor de lipsă de solidaritate. Germania este făcută vinovată de declanşarea crizei euro, este considerată a fi profitoarea numărul unu a spaţiului monetar comun, fiind campioană la exporturi. Antigermanismul se manifestă agresiv, în ziarele de bulevard, caricaturi şi pamflete. Iconografia resentimentară îmbracă cele mai josnice şi neobişnuite forme.

Si ce fac responsabilii de la Berlin? Le cer cetăţenilor să se încumete „la mai multă Europă”. Formula are un caracter impenetrabil, la fel cum impenetrabile pentru cetăţeanul de rînd sunt capriciile pieţelor după care politicienii îşi iau în ultima vreme deciziile. Experţii şi tehnocraţii recomandă guvernelor să-şi „educe parlamentele” în aşa fel încît acestea să nu mai pună beţe în roate deciziilor luate în cabinet şi să nu mai încetinească prin dezbateri „inutile” viteza cu care trebuie adoptate măsurile de salvare. Căci, afirmă Angela Merkel, dacă euro eşuează, Europa eşuează Chiar aşa să fie?

Nu cumva proiectul european are la bază ideea unei păci durabile pe continent, favorizată de o bună cooperare economică între state?

De ce să eşueze Europa care, în treacăt fie spus, deşi are încă o monedă comună, nu are încă o constituţie? Ceea ce, implicit, atestă primatul economiei asupra restului valorilor, mai ales a celor imateriale.

Globalizarea este necruţătoare, sună răspunsul, Europa nu-şi poate păstra statutul de mare putere economică în absenţa unei monede solide. Iar dacă globalizarea este atotputernică şi sacrosanctă, dacă legile pieţii dictează politica, deşi economia nu este totul dar fără economie totul se poate transforma în nimic, cum se tot spune, înseamnă că mor şi idealurile.

Dar dacă moneda euro este doar o ficţiune, un surogat de identitate comună?

Aceasta pare a fi marea dilemă pe care nu puţini editorialişti o circumscriu, mai mult sau mai puţin prudent. Cel mai recent a făcut-o Henryk M. Broder, sagacele publicist pamfletar. El contestă ideea năstruşnică, de altfel, că o colectivizare a datoriilor ar fi favorabilă tocmai ţărilor creditoare şi relevă clivajul de mentalitate între sudul şi nordul Europei, imaginînd următoarea scenă: la o cafenea, mesele sunt ocupate de sudişti. Cînd vine momentul de a achita nota de plată, aceştia îi spun chelnerului să o trimită pe adresa nordiştilor.

Fireşte, nimeni nu poate susţine că a sta la taclale pe terasele însorite ale sudului nu este infinit mai plăcut decît a lucra disciplinat în nordul înnorat şi răcoros, sugerează Broder înainte de a ajunge la următoarea concluzie: acest comportament ar fi rezultatul bizarei încercări de a omogeniza nivelul de trai în cele două zone geografice ale Europei, în care domnesc mentalităţi atît de diferite. A cere în acste condiţii „Mai multă Europă!” cum fac liderii de la Berlin i se pare autorului a fi un triumf suprem al ideologiei asupra bunului simţ, o stratagemă orwelliană, uzuală în dictaturi, spre a menţine ficţiunile în viaţă.