Filmul despre Trianon şi dialogul româno-maghiar

Filmul pe care ministrul Culturii Mona Muscă l-a amendat, pretextînd că nu are nişte avize, s-a dovedit mai puţin iredentist şi incitator decît se crezuse. În realitate, filmul nu a pus accentul pe aspecte de propagandă şi mobilizare, ci pe o explicaţie istorico-filozofică a eşecului Ungariei Mari, consfinţit în 1920. Ceea ce a deranjat, în general, este mesianismul acestei producţii, dar de fapt discuţia ar trebui să descopere adevărata miză a documentarului. Realizatorul filmului a declarat, de altfel, în timpul dezbaterii organizate de Antena 1, că intenţia sa a fost aceea de a înţelege şi nu de a mobiliza mase populare.

Filmul nu reuşeşte însă să-şi comunice bine intenţiile întrucît, din motive de prudenţă, probabil, nu îşi explicitează bine presupoziţiile. Dacă am înţeles bine, documentarul pleacă de la presupoziţia, implicită, că legitimitatea maghiară asupra teritoriilor sale istorice ar deriva din superioritatea de civilizaţie a ungurilor faţă de celelalte popoare, fie ei sîrbi, slovaci sau români. Într-o epocă în care ungurii creaseră o civilizaţie urbană şi produseseră o elită liberală cu viziune universalistă, ceilalţi se zbăteau încă într-o civilizaţie preponderent rurală, de supravieţuire şi respirau o cultură folclorică. Este grăitor episodul în care ungurii alungaţi de slovaci clădesc un veritabil oraş într-un biet sătuc. Filmul nu spune lucrurile acestea explicit, ci le sugerează abia, prin imagini simbolice şi prin producţiile lirice ale patrioţilor maghiari care au deplîns sfîşierea Ungariei Mari. Adevărul, care, în opinia autorilor acestui film, nu ar trebui demonstrat, este că nedreptatea facută maghiarilor rezidă în faptul că aranjamentul politic de după război a dat cîştig de cauză unor populaţii culturalmente inferioare. Politicienii puterilor învingătoare ar fi fost incompetenţi şi inculţi şi incapabili în consecinţă să discearnă adevărul acesta delicat şi nu întotdeauna uşor avuabil.

O primă dificultate a dialogului stă în faptul că ungurii nu au spus aceste lucuri în mod explicit, întrucît le este greu să argumenteze dreptul unor comunităţi asupra altora în numele superiorităţii culturale. În epoca în care audeterminarea popoarelor este o idee de multă vreme consolidată, recursul la dreptul celui mai civilizat de a hotărî în privinţa celuilalt nu mai poate să funcţioneze.

O a doua dificultate este însă aceea că românii nu sînt în stare să-şi privească istoria fără să se autoamăgească şi nu par pregătiţi să admită că, în ordine istorică, au avut un handicap real în faţa maghiarilor. De aceea ei nu pot, cel mai adesea, să discute cu calm aceste lucruri şi se tulbură, iritaţi, de ceea ce numesc complexul de superioritate al ungurilor. Aşa se face că întîlnirile dintre români şi unguri au, cel mai adesea acelaşi aspect: românii devin repede surescitaţi, ofensivi, revendicativi, iar ungurii se retrag într-o postură de ironie pasivă. De fapt abia dacă şi-ar privi istoria împăcaţi cu sine, românii ar putea să le reproşeze în mod eficient ungurilor că s-au cantonat în principiul naţional şi că nu au fost capabili să descopere un principiu mai larg de coeziune socială care să-i includă deopotrivă pe români, sîrbi şi slovaci, într-un stat generos şi echitabil, aşa cum într-o anumită privinţă se petrece astăzi prin extinderea spre răsărit a Uniunii Europene.

Şi abia aşa s-ar ajunge la miezul acestui film documentar, care explică destrămarea Ungariei Mari pe de o parte prin acţiunea subversivă internă a spiritului liberal, individualist, iar pe de altă parte prin intervenţia post-belică brutală şi neînţelegătoare a politicienilor anglo-francezi. Ei bine, românii ar putea să indice maghiarilor că dezastrul ar putea avea drept cauză profundă tocmai neasumarea deplină a liberalismului burghez şi cantonarea într-un principiu de excluziune.