Franţa este condusă de un nou cabinet

În guvernul francez există o ierarhie oficială foarte strictă, fiecare ministru primind la formarea cabinetului un număr menit să-i fixeze rangul între ceilalţi colegi. Numărul unu a fost şi rămâne Nicolas Sarkozy. Numirea sa a fost comunicată prima de către Secretarul General al Palatului Elisee. În competenţa lui Sarkozy au intrat economia, finanţele şi industria. În plus, el este singurul membru al cabinetului care poartă titlul onorific de Ministru de Stat.

Prin această numire, cel mai îndrăgit politician francez a căpătat un rol aparte între colegii săi. Succesorul lui Sarkozy în fruntea internelor devine Dominique de Villepin - un colaborator apropiat al lui Jaques Chirac. De Villepin va fi un fel de contrapondere a lui Sarkozy, a cărui influenţă a sporit spectaculos în urma remanierii. Locul devenit vacant în fruntea Ministerului de Externe prin plecarea lui de Villepin a fost ocupat de Michel Barnier, până de curând comisar european la Bruxelles, o personalitate obişnuită cu apariţiile pe scena internaţională.

Remanierea cabinetului a survenit la trei zile de la catastrofala înfrângere suferită de conservatori la alegerile regionale. Drept răspuns la nemulţumirile exprimate prin votul lor de cetăţeni, vizavi de neajunsurile din domeniile economic şi protecţie socială, ministrul de până acum al dezvoltării urbane, Jean Louis Borloo, a fost numit în fruntea unui nou minister, responsabil pentru muncă, reducerea şomajului şi coeziune socială.

Desemnarea lui Barloo nu trebuie înţeleasă ca o alunecare a conservatorilor spre stânga, dar semnalizează totuşi intenţia guvernului de a lua măsuri pentru aplanarea nemulţumirilor sociale.

Toate personalităţile politice marcante au fost menţinute în executiv, unele dintre ele primind alte însărcinări. Totuşi, noua echipă se deosebeşte net de cea precedentă: În urmă cu doi ani, după victoria obţinută în alegerile parlamentare, Jean Pierre Rafarin a adus în executiv mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile, numind de pildă un fost manager la finanţe şi un filozof la educaţie. Aceşti outsideri s-au dovedit ineficienţi în situaţii conflictuale, aşa încât au trebuit aproape fără excepţie să părăsească executivul.

Formarea guvernului s-a dovedit neaşteptat de dificilă, prezentarea sa fiind în repetate rânduri amânată. Astfel, partidul de centru-dreapta, UDF, condus de Francois Bayrout, a refuzat să intre în guvern, fiindcă nu i-a fost îndeplinită cerinţa de schimbare fundamentală a liniei politice. Raffarin a întâmpinat numeroase refuzuri şi din partea unor membri ai propriului partid de dreapta, UMP.

Faptul că politicienii nu s-au înghesuit să facă parte din noul executiv se explică prin aceea că sarcinile sale par aproape irealizabile: Până la alegerile din iunie contând pentru Parlamentul European, noul cabinet trebuie să reuşească să schimbe starea de spirit din ţară, în ciuda lipsei acute de fonduri şi a continuării nepopularelor reforme. Dacă guvernul nu va aduce cu sine un suflu nou, atunci la vară va avea loc o nouă remaniere, căreia îi va cădea victimă însuşi Raffarin. Fostul şi actualul prim ministru are aşadar la dispoziţie doar 73 de zile pentru a-l convinge pe preşedintele Jaques Chirac, la fel şi populaţia, de eficienţa sa şi a echipei sale. Spre comparaţie, Napoleon a avut totuşi timp 100 de zile pentru a pregăti lupta de la Waterloo.