Francofonia pe înţelesul anglofonilor

Şi la televizior sommet-ul a arătat bine. Nu doar la canalele dâmboviţene, obişnuite să vâneze doar imperfecţiunile, aberaţiile şi grotescul existenţei, ci şi televiziunile serioase din întreaga lume. Una peste alta, a fost bine. Am dovedit că putem organiza o manifestare cu înalt risc de terorism, ţinând invitaţii departe de orice risc major. Evident că n-au lipsit micile incidente, gen ofuscarea premierului canadian care n-a fost aşezat în primul rând de scaune sau picanteriile mondene — precum aceea avându-l drept erou pe Albert de Monaco. Binecunoscutul playboy miliardar le-a cerut gazdelor ceea ce au ei mai bun şi mai frumos: câteva fetiţe de companie!

N-o fi fost sommet-ul de la Bucureşti ditamai echivalentul lui World Cup, dar nici olimpiada lumii a treia n-a fost. Evident că e straniu ca, la şaisprezece ani după căderea lui Ceauşescu, câţiva dintre prietenii acestuia (preşedinţii Gabonului, Guineei şi Ciad-ului) să fie întâmpinaţi cu toate onorurile. Dar aşa arată harta lumii, aşa sunt dispuşi sorţii politici şi — iată — şi cei lingvistici. Important e că, vreme de câteva zile, despre România s-a discutat cu oarecare respect, şi chiar ironiile la adresa noastră au avut un aer de îngăduinţă.

Întrebarea cea mai frecventă auzită pe parcursul sommet-ului, dar şi înainte, a avut o nuanţă de capitalism sălbatic — cu totul neaşteptată la un popor care părea să fie îndrăgostit pe vecie de valorile stângii: ce-am câştigat de pe urma acestei întâlniri? Răspunsul nu e uşor de cuantificat. Primul răspuns care-mi vine în mine e c-am câştigat stima ţărilor din lumea a trei participante la sommet. Evident, e un câştig volatil, care se poate şterge din memoria ţărilor respective odată cu plecarea de la putere a politicienilor actuali. Ea nu se va şterge, în schimb, din memoria ţărilor occidentale, pentru care România va fi aşezată pe harta ţărilor imprevizibile care, totuşi, atunci când îşi propun câte un proiect, se întâmplă să fie capabile să-l ducă la capăt.

Sigur că suntem departe de momentul în care să ne transformăm într-o a doua Belgie sau Elveţie, unde întâlnirile de acest gen sunt monedă curentă. Dar cred că a fost un prilej de a puncta masiv la capitolul de „rebranding” — o acţiune pornită în forţă în urmă cu doi ani şi lăsată de paragină, ca multe alte acţiuni de acets tip. Mi-a plăcut mai puţin că pentru unii scriitori, nu lipsiţi de succes în Occident, sommet-ul de la Bucureşti a fost un prilej de răfuială cu „globalizarea” desfăşurată sub drapel american. Ei şi, dacă drapelul ar fi fost francez, situaţia n-ar fi fost aceeaşi?!

Una peste alta, sommet-ul a fost un bun exerciţiu de public-relation care, dacă nu va face splendida limbă a lui Montaigne şi Voltaire mai populară la noi, ne-a reamintit de cât de îndatoraţi suntem, istoric şi cultural, Franţei, dar şi cât de multe legături viitoare putem stabili cu ţările în care această limbă se află la loc de cinste. Şi toate astea doar în schimbul modicei sume de zece milioane de euro!