Fraudele electorale vor fi pe mai departe posibile

Fraudele electorale par să fie în România ca inundaţiile. Mereu surprinzătoare şi catastrofale. În 2009, de exemplu, după ce PSD a contestat alegerile prezidenţiale, Curtea Constituţională, deşi a respins solicitarea de repetare a scrutinului, a admis că, în principiu, plângerile sunt întemeiate. De aceea a recomandat în mod expres “ca întreaga legislaţie electorală (…) să fie reexaminată, urmând a fi concentrată într-un Cod electoral ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic, corect şi transparent”.

Au trecut de atunci trei ani şi nu s-a întâmplat nimic. Abia săptămâna trecută, primul ministru a avut o intervenţie legată de preîntâmpinarea fraudelor electorale. Răzvan Mihai Ungureanu a cerut prefecţilor şi subprefecţilor să rămână neutri în alegeri: „Avem deja o practică - a spus el - pe seama căreia putem construi răspunsul la orice risc referitor la desfăşurarea corectă a alegerilor”.

Prin urmare, toată lumea admite că alegerile nu se bucură de încredere şi că s-au produs în trecut prea multe fraude. Dar acum, ca de fiecare dată, totul pare să fie prea târziu. Prefecţii şi subprefecţii ar putea fi mai vigilenţi, ar putea aplica legea cu mai multă stricteţe, dar în realitate legea însăşi este cea care permite o mulţime de fraude.

Cele mai multe plângeri înregistrate de-a lungul timpului (luate în consideare şi de Curtea Constituţională în decizia din 2009) au fost cele legate de voturile false şi de voturile multiple. Potrivit legii actuale, listele de alegători sunt alcătuite de autorităţi pe baza datelor existente la Ministerul de Interne. Cetăţenii nu au nicio obligaţie. Ei au dreptul de a verifica dacă se află sau nu pe listele de alegători, dar de cele mai multe ori nimeni nu face acest lucru.

Dar tocmai de aici se trag cele mai multe fraude. Nimeni nu poate verifica cu adevărat, într-un interval de timp rezonabil, dacă o persoană a votat sau nu şi dacă voturile înscrise sunt sau nu corecte. La ultimile alegeri prezidenţiale au fost găsite nu doar voturi duble, dar şi CNP-uri fictive, insuficiente pentru a determina anularea scrutinului, dar suficiente totuşi pentru a provoca modificarea legii.

Drumul care duce de la „populaţie” la „naţiune”

Lipsa de rigoare a administraţiei şi nesiguranţa majoră cu privire la numărul real al cetăţenilor cu drept de vot rezidenţi în România îngăduie şi chiar stimulează neregulile. Recensământul general al populaţiei şi locuinţelor realizat în toamna anului trecut este, prin el însuşi, cea mai mare invitaţie la fraudă. Ani de zile, toate instituţiile statului, de la Banca Naţională la ministerele cu atribuţii sociale, au luat în calcul un număr de cel puţin două milioane de cetăţeni români plecaţi în străinătate.

Ministerul Afacerilor Externe, la rândul său, a invocat existenta a 2,5 milioane de români plecaţi în străinătate ca argument pentru o lege a votului prin corespondenţă. Cu toate acestea, recensământul susţine că numai nouă sute şi ceva de mii de cetăţeni români ar fi plecaţi pe termen lung, ceea ce îngăduie presupunerea că toţi ceilalţi ar putea fi înscrişi pe listele din ţară. Imaginaţi-vă aşadar că pe listele de alegători ar putea figura la viitoarele alegeri cu un milion de votanţi mai mulţi decât sunt ei în realitate. Este uşor de văzut că joaca aceasta cu statistica deschide o cale largă pentru votul dublu şi cel fictiv.

Soluţiile există şi sunt simple. În România votul este oarecum automatizat. Cu alte cuvinte, autorităţile alcătuiesc listele de alegători după un model mai potrivit unei ţări cu vot obligatoriu, ca în Belgia de pildă. Dar într-o ţară în care administraţia este precară şi în care există o mare nesiguranţă cu privire la numărul real al alegătorilor ar fi de la sine înţeles să se pretindă cetăţenilor cu drept de vot să se înscrie ei înşişi, prin acţiune voluntară, pe listele de alegători. Ca în Franţa, de exemplu.

În anul anterior alegerilor, alegătorii sunt invitaţi să se înscrie pe listele de alegători, altfel pierzând posibilitatea de a vota. Avantajul este important. În primul rând alegătorii se manifestă ca cetăţeni activi şi conştienţi de drepturile şi de misiunea lor. Alegătorii care se înscriu singuri pe liste ies din starea de masă electorală pasivă, depăşesc condiţia precară de „populaţie”, devenind o „naţiune”.

Or, în România, aşa cum au remarcat recent într-o interesantă dezbatere publică mai mulţi sociologi şi antropologi, se face uz pe scară largă de termenul „populaţie”, ca reflex al unei stări prepolitice, a unei vădite înapoieri civice. Românii nu sunt trataţi nici de autorităţile naţionale ca „cetăţeni”, ci ca „populaţie”, adică un fel de masă amorfă şi pasivă din punct de vedere politic.

În al doilea rând, refacerea periodică a listelor de alegători pe baza opţiunii voluntare permite o foarte bună evidenţă şi împiedicarea totală a fraudelor. Pirmul ministru a cerut pe un ton ferm prefecţilor să nu îngăduie neregulile, dar aşa cum am văzut ele sunt permise de legea însăşi şi de modul general de organizare a scrutinului.

În fine, aşa cum se poate uşor constata, este deja prea târziu. Şi, din nefericire, ne putem aştepta ca, după ce vor trece alegerile, să se scurgă alţi trei ani în care să nu se întâmple nimic şi tot aşa la nesfârşit.