Rusia, România şi Grecia la momentul Churchill

„Şarlatanii contra Europei”, citesc pe coperta revistei franceze Le Point, care, în dreptul unei poze cu Alexis Tsipras, deplânge ceea ce numeşte "internaţionala imposturii", alcătuită din liderii formaţiunilor extremiste de stânga şi de dreapta europene. Lista de pe frontispiciul revistei franceze pare edificatoare. Ea conţine o serie de nume care începe cu Tsipras, continuă cu Iglesias (populistul spaniol) şi cu Melenchon (troţkistul francez) şi se termină cu Le Pen, simbolul xenofobiei în Hexagon.

Inutil de subliniat că lista cu pricina, deşi corectă, e excesiv de scurtă. I se pot adăuga numele liderilor altor democraţii defecte, instabile, eşuate, ori pe cale de a naufragia. De pildă ale lui Ponta, Orban, Erdogan. Dar şi în acest caz ar mai lipsi patronimul marelui trăgător de sfori din fundal. Căci, dacă încercăm să răspundem la întrebarea inevitabilă, cui prodest problemele ridicate de Grecia, sau de populismul şi extremismul din Europa, nu vom găsi în viteză, ori pe îndelete, decât un ins. Pe liderul de la Kremlin. E omul care a provocat lovituri de forţă în Crimeea şi estul Ucrainei, unde întreţine războiul dus de rebeli împotriva autorităţilor centrale ale ţării vecine, instaurate în urma unei revoluţii pro-europene şi a unei serii de alegeri libere.

Dată fiind „atitudinea belicoasă a lui Vladimir Putin, europenii ştiu (chiar dacă prea puţini o spun) că vulnerabilitatea Greciei în faţa unei agresiuni ruseşti ar creşte dacă slăbesc legăturile statului elen cu Europa”, relevă o analiză semnată de bine informatul Robert D. Kaplan, în prestigiosul Wall Street Journal.

Kaplan admite că, împovărat de cinismul foştilor săi lideri, de birocraţia lui supraponderală, de instituţii rău construite şi de necompetitivitatea modelului său asistenţial, statul elen „nu e cultural şi politic ancorat pe deplin în vest”. În plus, partidele sale de centru-stânga şi de centru-dreapta sunt invenţii relativ recente. Paternaliste, ele continuă să fie departe de modernele lor formaţiuni omologe, socialiste şi conservatoare, din Occident. Grecia, mai relevă analistul american, a fost în războiul rece "un teren mai propice sovieticilor decât orice alt stat NATO", iar cetăţenii ei n-au avut niciodată motive speciale să le mulţumească Statelor Unite, ca naţiunile izbăvite de Cortina de Fier.

E clar prin urmare, de ce prea puţin meritocratica Grecie generează oricum mari suspiciuni. Ele au luat proporţii în ultima vreme nu doar în vest, ci şi în centrul şi estul continentului. Bunăoară în republicile baltice. Deloc de mirare că dorinţa lor de a ajuta un stat elen care distribuie mai lesne şi mai rapid pensii cetăţenilor săi şi le plăteşte mai numeroşilor ei bugetari salarii mai mari decât cele încasate de mulţi alţi europeni e tot mai sever limitată.

La fel e şi credibilitatea actualului guvern de la Atena. Volta de 180 de grade în poziţia faţă de austeritate şi reforme reieşind din propunerile avansate mai nou, creditorilor, de către premierul elen în vederea accesului Greciei la miliardele Mecanismului European de Stabilitate, ESM, i-au suprins pe unii. În fond, conform reglementărilor în vigoare, ESM nu intră în funcţiune decât dacă există riscul unei contagiuni. Or, experţii susţin că un grexit ar fi economic şi financiar controlabil în lume şi în restul Europei.

Pe de altă parte, Atena afirmă că ar urma să crească vârsta de pensionare a grecilor la 67 de ani, că se va proceda la o mărire de impozite respinsă constant, până acum şi că, în genere, se vor aplica reforme cerute şi netranspuse în ultimii cinci ani. Încât pe alţi occidentali această voltă i-a determinat să se îndoiască, nu fără oarece temei, de sănătatea mintală a lui Alexis Tsipras. Căci n-a trecut o săptămână de când liderul Syrizei a cerut şi a triumfat primind din partea grecilor o clară undă verde întru respingerea propunerilor de reformă avansate de creditorii apuseni. Prin urmare, îşi pun unii, precum fostul ministru de interne german Friedrich, întrebări fireşti. Din două una: pe cine oare va minţi de-acum încolo Tsipras? Pe proprii săi alegători? Sau (iar) pe creditori?

Discreditarea totală a Greciei populiştilor de stânga şi de dreapta nu reprezintă însă decât o latură a chestiunii. Şi, deocmdată, nu cea decisivă. Cealaltă e frica. Frica SUA şi a europenilor de consecinţele geopolitice, nu economice, antrenate de un grexit de care ar profita Moscova. Şi care ar ameninţa totuşi să contamineze alte state. În speţă nu doar pe cele cu o problemă proprie a datoriilor suverane, ci şi pe cele care, potrivit lui Kaplan, se află în afara zonei euro, dar sunt, ca Grecia, "ţări balcanice expuse, cu instituţii slabe şi economii fragile, ca România, Bulgaria şi Albania".

Îmi pare deci exclus ca UE să nu accepte o nouă salvare a Greciei în baza propunerilor de reformă tsipriote. Căci e foarte probabil ca liderii Franţei şi o parte dintre demnitarii germani să împărtăşească teama lui Kaplan şi a adminstraţiei Obama de spectacolul unor "nave de război ruseşti în porturile Greciei", proiectată de Kaplan.

Imagini similare îl vor fi determinat cândva pe Churchill să insiste, pe lângă Roosevelt şi pe lângă Stalin, să nu se includă Grecia între cuceririle postbelice ale URSS. Lipsită de porturi la Mediterana, România n-a avut atunci acest noroc.

Dar hărţile, mentalităţile şi timpul nu sunt bătute-n cuie. Nici modul de a se purta războaie. E, cred, o eroare majoră să se creadă că strategica valoare a Greciei, din 1945, ar fi echivalentă cu importanţa ei de azi. Ceea ce în schimb nu s-a modificat defel este nevoia consistentă a grecilor, românilor, bulgarilor, de ajutorul susţinut al Occidentului. Rămâne de văzut dacă-l vor primi în măsură suficientă şi în timp util.