Frica, Siria şi Orientul Mijlociu

Băile de sânge de felul celor săvârşite şi de tatăl său, acum aproape 3 decenii, prin care dictatorul sirian speră să-şi salveze fotoliul prezidenţial, ridică problema longevităţii regimului de la Damasc şi a consecinţelor probabilei sale căderi.

Cantonarea în opresiune brutală poate salva pe termen scurt regimul sirian. Dar Bashar el Assad, a cărui mască reformistă, purtată multă vreme pentru uzul presei apusene, a căzut irevocabil odată cu lansarea tancurilor siriene împotriva propriei populaţii, nu se va putea menţine la putere foarte multă vreme.

Debarcarea sa va deveni inevitabilă în clipa în care, sub impactul unor sancţiuni occidentale cât de cât severe, propriul său aparat represiv va începe să se distanţeze de el.

Există pericolul ca, până atunci să curgă sânge mult în Siria. Analiştii sunt mai toţi de acord că lupta pentru putere va fi pe cât de lungă pa atât de sângeroasă la Damasc. La fel de mare e însă primejdia, ca statele occidentale să nu se poată înţelege prea rapid asupra embargoului ce trebuie impus contra regimului de la Damasc. Fiindcă nici statele arabe din vecinătate, nici o parte din comentatorii israelieni ori cei occidentali nu se arată prea grăbiţi să ceară vehement debarcarea lui Assad.

Mai mult chiar decât, în cazul celorlalte dictaturi arabe, înlăturarea regimului de la Damasc provoacă temeri ample pretutindeni în Orientul Mijlociu. În opinia conducerilor statelor arabe, din care nici unul nu e condus astăzi într-un mod realmente democratic, perpetuarea revoluţiilor din zonă începe să devină de-a dreptul agasantă. Mulţi se tem să nu li se zdruncine iremediabil propria bază de putere. Aşa se explică tăcerea liderilor arabi cu privire la măcelărirea demonstranţilor din Siria.

Simultan, vestul şi unii lideri arabi se tem, ca din pricina unei schimbări de regim la Damasc să nu se încurce borcanele în două ecuaţii regionale oricum extrem de complicate: cea a conflictului israeliano-arab şi cea a litigiului dintre occident şi al Quaida.

În fapt, era Assad, perpetuată cu masiva susţinere a islamiştilor de la Teheran, s-a dovedit, din unghi occidental, constant contraproductivă în materie de rezolvare a conflictului israeliano-arab. Regimul de la Damasc susţine varii grupări extremiste şi teroriste, nu doar palestiniene, ci şi libaneze şi a jucat permanent un rol nefast în delicata configuraţie etnico-religioasă a Libanului, ţară asupra căreia Assad şi-a recăpătat controlul prin intermediul grupării şiite Hezbollah. Prăbuşirea regimului ar duce probabil la dezagregarea frontului alcătuit din Iran, Siria, Hezbollah şi Hamas.

Dar riscul unei succesiuni la cârma siriană a unei forţe care să amplifice instabilitatea regională ori să ofere un bastion teroriştilor suniţi ai reţelei al Qaida rămâne şi nu e neglijabil.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident