Funcția dogmatică a deficitului bugetar

Din toate declarațiile Președintelui a reieșit că principala preocupare a elitei politice de la București este să rămână conectată la ritmul statelor avansate. A nu participa la acordul convenit între statele membre euro ar însemna ca România să rămână deoparte, într-o Europă cu viteză redusă, ceea ce pare să sune aici la București ca o dramatică descalificare.

Modul acesta de a vorbi pare mai curând expresia unui complex, decât rezultatul unei reflecții economice și politice. România pare preocupată nu atât să asume pe cont propriu o conduită austeră, una a reținerii și a construcției de durată, ci să urmeze un imperativ al sincronizării cu Vestul. Este, se pare, o obsesie istorică a societății românești.

Opoziția, deși prin impulsurile sale ar fi mai curând înclinată să se opună acordului, a capitulat mai înainte de a începe lupta, având în fața ochilor același imperativ al sincronizării cu opiniile de astă dată ale socialiștilor europeni, care, în ciuda nuanțelor critice adesea mai mult retorice, au participat solidar la adoptarea deciziei de la Bruxelles.

Există însă, în ciuda discursului aproape unanim aprobator de la București, o mare diferență față de modul de a gândi al societăților occidentale. În vest a prevalat, sub influența covârșitoare a Germaniei, ideea asumării unui imperativ interior, a unei forme de autoconstrângere similară unui imperativ de natură morală.

Germanii speră desigur că, așa cum etica protestantă va fi produs prin chiar efectul constrângerilor și austerității sale, un capitalism prosper, tot așa ”dogma” deficitului strâns va crea pe termen lung o conduită severă, repartizată uniform la scara întregii societăți.

Occidentul european pare să redescopere astfel funcția creatoare a constrângerii, după ce mai bine de jumătate de secol a cultivat dezinhibarea pe toate planurile. Vechea lume burgheză, pudică, austeră, autoritară, plină de toate viciile spiritului econom dus până la avariție și egoism social, a fost dizolvată în ultimul secol de toate ideologiile emancipării.

Astăzi însă criza economică, deopotrivă cu criza sistemului de educație și cu criza ideii de autoritate au relansat meditația asupra rolului pozitiv al constrângerii. Pentru că a adopta frâna deficitului bugetar prin Constituție seamană mai curând cu un principiu dogmatic decât cu o politică deliberativă.

Este semnificativ că un gânditor german de mare succes așa cum este Peter Sloterdijk vorbește atât de insistent despre recuperarea religiei ca exercițiu spiritual, ca disciplină menită să impună omului o anumită configurație lăuntrică, una validată de aptitudinea sa de a produce în exterior performanțe superioare. În opinia sa, lumea are astăzi nevoie de un ”papă interior”, prin care s-ar înțelege ”o instanță a psihicului uman, o funcție dogmatică interioară fără de care nu am fi capabili să ne găsim drumul printre ambivalențele lumii moderne”. Descoperirea acestui ”papă interior”, mai spune Sloterdijk, l-a ajutat deopotrivă să accepte mai ușor existența unui papă exterior. ”Am început, spune filosoful german într-un interviu publicat în ”Philosophie magazine”, să manifest o mare prețuire pentru papa Benedict al XVI-lea în rolul său de pontif suprem, păstrând aceeași distanță critică față de rolul său de teolog”. Discursul său de la Regensburg, mai spune filosoful, poartă o mare încărcătură strategică, în ciuda erorilor raportate la istoria ideilor.”

Așadar constrângerea ca disciplină pură (și atât de diferită în fond de gândirea tradițională) este tot mai des evocată ca soluție pentru marile probleme ale momentului.

Articolul din Constituția germană care limitează cheltuielile publice este cu siguranță identic acestui ”papă interior” al lui Sloterdijk. Dar, păstrând analogia, pentru elita politică românească, problema unui ”papă interior” nu pune mari dificultăți, nu trezește procese și nu suscită dezbateri, deoarece aici prevalează pur și simplu funcția unui ”papă exterior”, înțeles ca autoritate politică. NATO, UE, Bruxelles, au fost mereu instanțe menite să absolve mediul politic intern de orice efort deliberativ.

De altfel, toate marile probleme ale politicii românești au părut să se rezolve în ultimii 20 de ani nu prin dezbatere și reflecție proprie, ci prin recurs la autoritate.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu