G-20: prea mic pentru a fi mare?

Este cel de-al şaselea summit G20 de la prăbuşirea, acum trei ani, a băncii Lehman Brothers. În 2008, şefii de stat şi de guvern din ţările puternic industrializate şi din cele în plină expansiune economică fuseseră convocaţi de urgenţă pentru a stinge repede incendiul ce părea să distrugă miezul sistemului bancar mondial. În programul redactat de gazdele franceze ale reuniunii la vârf ce se va defăşura pe "Croazeta" de la Cannes figurau două subiecte fascinante: reforma întregii pieţe financiare globale şi declaraţia de război lansată împotriva speculanţilor de materii prime.

Nimic din agenda iniţială nu a mai rămas la locul lui. Căci, de fapt, summitul de la Cannes va fi, iarăşi, unul pompieristic, anti-criză.

Copilul din flori al falimentului băncii Lehman

Washington D.C., 15 noiembrie 2008, în National Building Museum. Trecuseră două luni de la declanşarea crizei ipotecare, odată cu falimentul băncii Lehman. Unda seismică s-a întins de jur împrejurul planetei şi loveşte în replici haotice. Grupul celor 20 de state ce joacă rolul de motor economic global există - dar numai la nivel de miniştri de Finanţe. Lucrurile sunt, însă, prea grave, aşa că e nevoie de oameni ce pot lua decizii pe loc, pentru că dosarul este gros şi sensibil: 50 de măsuri cruciale, care să permită, cum spunea la vremea aceea cancelarul Angela Merkel, dispariţia petelor gri de pe pieţe. Este vorba, comenta Merkel, despre modul în care politica poate controla pieţele în aşa fel încât excesele să nu distrugă societatea.

Şase luni mai târziu, la Londra, ediţia revăzută şi readăugită a summitului de la Washington: documentul final se numeşte "Planul de acţiune G20 pentru creştere şi reformă". Finanţelor internaţionale li se pregăteau hamuri. Într-un mesaj patetic, premierul britanic din epocă, Gordon Brown, vorbea despre "ziua în care lumea s-a strâns la un loc pentru a da replica decisivă recesiunii, nu cu vorbe ci cu un plan".

"Durabil" şi "pe termen lung"

Şase luni mai târziu. Altele. Pittsburgh, fosta metropolă a oţelului american. Gazda noului summit G-20, Barack Obama: "Am spus acum şase luni că la Londra am asistat la un punct de cotitură în încercarea noastră de a evita o catastrofă economică. De data aceasta am reuşit paşi pentru a demara o creştere economică puternică şi durabilă. Am pus bazele unei bunăstări pe termen lung". De fapt, summitul cu numărul 3 va rămâne în amintire drept cel în care a fost suplimentat bugetul Fondului Monetar Internaţional, instituţie în cadrul cărora creşte, de acum, greutatea opiniilor exprimate de economiile recent industrializate.

Două ediţii G-20 la vârf în 2010 (unul la Toronto, cel de-al doilea la Seul) şi, cel puţin, un subiect controversat: viteza cu care Germania a ieşit din recesiune. În vreme ce alte naţiuni bat pasul pe loc, dezbaterea se învârte în jurul unei dileme: mai multă austeritate sau mai multe programe de stimulare a producţiei? Acestea din urmă ar genera prea multe datorii, avertizează Angela Merkel, la Toronto. Or, scopul era o înjumătăţire a deficitelor în statele industrializate, până în 2013. La Seul, cancelara se felicita, pe sine şi pe ceilalţi 19 colegi ai ei, pentru că au fost în stare să facă ceea ce contemporanii crizei din anii 30 nu reuşiseră: "economii, programe de dezvoltare economică şi reglementări".

Agenda de acasă, agenda din târg

Numai pieţele financiare nu se lăsau reglementate. Influentul lobby bancar a reuşit, în Statele Unite - dar şi în Europa - să impună emiterea unui pachet minimal de norme, suficient cât politicienii să poată spune că au făcut ceva împotriva principalilor vinovaţi pentru criza globală. Or, iată, principala întrebare a rămas nerăspunsă până astăzi: cum poate fi plafonată creşterea unei instituţii bancare sub nivelul de la care prăbuşirea sa poate genera prăbuşirea întregii lumi financiare?

Toamna lui 2011. Nicolas Sarkozy îşi pusese mari speranţe în gala de pe Rivieră. La Grande Nation urma să dirijeze un sommet crucial pentru viitorul omenirii, demn de grandoarea gazdei. Doar că, între timp, Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania şi Italia au dat peste cap agenda liderului de la Elyssee. Cuvintele cheie: "paraşută" şi "zona euro". Paraşuta pentru zona euro. Reforma sistemului monetar internaţional şi războiul declarat speculanţilor de materii prime sunt mize mici pe lângă supravieţuirea pieţei comune europene.

Şi, în întregul context, o întrebare de final: are G-20 viitor?

Autori: Henrik Böhme / Cristian Ştefănescu
Redactor: Rodica Binder