Gaddafi: pocăinţă sau oportunism?

Surpriză, sîmbătă dimineaţa: după luni de zile de negocieri secrete cu Statele Unite şi Marea Britanie, Libia a decis să se autodenunţe, recunoscînd că a dezvoltat un program de producere a armelor de distrugere în masă. Aceasta înseamnă, implicit, renunţarea la acest program. În plus, cum afirma colonelul Moammar el Gaddafi, liderul de la Tripoli, "Libia va sta, de aici înainte, în fruntea statelor care luptă pentru o lume fără arme de distrugere în masă". Preşedintele american George W Bush şi premierul britanic Tony Blair s-au grăbit să califice aceste evoluţii ca fiind rezultatul firesc al intransigenţei afişate faţă de acele state care practică sau susţin terorismul internaţional. Chiar aşa să fie?

Ajuns în cel de-al 34-lea an de domniei, şeful statului libian, colonelul Moammar el Gaddafi pare a fi reuşit să execute pirueta carierei sale politice: dintr-un paria (privit ca atare chiar de o parte dintre fraţii arabi), liderul de la Tripoli este pe punctul de a deveni un membru respectabil al comunităţii internaţionale. Are toate şansele, cel puţin prin prisma celei mai recente decizii - aceea de a stopa programul de dezvoltare a armelor de distrugere în masă şi de a permite accesul nelimitat al inspectorilor organismelor internaţionale.

Regimul de la Tripoli şi-a anunţat această veritabilă "capitulare" la doar o zi după ce Teheranul semna, la Viena, protocolul adiţional privind neproliferarea nucleară. Asupra Iranului a planat presiunea comunităţii internaţionale. Să nu uităm că Iranul era unul dintre cei trei "stîlpi" ai aşa-numitei Axe a Răului. În cazul Libiei, situaţia a fost complet diferită: vreme de nouă luni, emisari ai Statelor Unite şi Marii Britanii l-au vizitat pe colonelul Gaddafi, asupra negocierilor păstrîndu-se un secret total. Lansarea lor a fost, pe cît se pare, iniţiativa lui Gaddafi: în martie, la declanşarea ostilităţilor din Irak, liderul de la Tripoli a trimis mesaje oficialităţilor americane şi britanice, declarîndu-se deschis controalelor celor mai stricte. În tot acest răstimp nu a existat nici un fel de presiune publică.

Londra şi Washington serbează succesul acestor negocieri şi le dau exemplu de cooperare celorlalte statele-problemă, de la care aşteaptă atitudini similare. În cazul Teheranului situaţia se modifică, deja. Iranul a permis ani la rînd inspecţii din partea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), ceea ce nu l-a împiedicat să-şi dezvolte, pe ascuns, diverse programe interzise. Un alt caz este Coreea de Nord, ţarăă care a produs deja arme de distrugere în masă sau, în cel mai fericit caz, nu este departe de a încheia astfel de programe. Cu Libia, situaţia este totall diferită: cu excepţia unor arme chimice, pe care le-a exportat, deja, cu ani în urmă (în Ciad, între altele), Tripoli nu dispuune, deocamdată, conform aprecierilor experţilor internaţionali în armament, de un arsenal interzis.

Libia nu mai reprezintă astăzi un pericol pentru comunitatea internaţională - în ciuda politicii uneori bizare a generalului Gaddafi. Şi în ciuda implicării sale, în trecut, în acte teroriste. Cu cîtă mîndrie vorbesc, acum, şi britanicii şi americanii despre "succesul negocierilor". Gaddafi nu s-a pocăit din inimă. Gaddafi a înţeles, pur şi simplu, că fără acest pas nu îşi poate scoate ţara din mizeria economică în care a alunecat după atentatele teroriste de la Lockerbie (1988) şi Berlin (1986). Pentru atentatul de la Lockerbie, dar şi pentru avionul francez prăbuşit în deşert, în Niger, în septembrie 1989, Libia şi-a plătit deja datoriile iar ONU i-a suspendat sancţiunile. Gaddafi şi-a făcut deja socotelile: semnează, acum, protocolul privind neproliferarea nucleară şi va fi răsplătit şi de americani cu suspendarea sancţiunilor economice.

Probabil că aşa va fi. Sîmbătă, preşedintele american George W Bush anunţa că "buna credinţă a colonelului Gaddafi va fi recompensată". Pînă la urmă, o pocăinţă tîrzie este şi ea mai bună decît nimic.