Generaţia Revoluţiei de la 1989 a fost dezminţită

Se pare că există evoluţii ale societăţii româneşti care ne scapă, care trec nevăzute, sau care sunt răstălmăcite din cauza unor scheme de gândire şi a unor prejudecăţi neverificate. Timp de 20 ani interpretarea cu cea mai mare autoritate a împărţit societatea în două părţi cu statut inegal: Pe de o parte, cei care şi-au petrecut cel puţin jumătate din viaţă în comunism au fost consideraţi taraţi şi incapabili să susţină, prin efort propriu sau prin vot politic, transformarea societăţii şi recuperarea ambiţiei de libertate. Pe de altă parte, asupra celor tineri a fost proiectată întreaga speranţă a acestui reviriment.

Această schemă se regăseşte în cea mai mare parte a publicisticii româneşti de dreapta, care a condamnat, adesea cu accente brutale, „votul pensionarilor”, cultivând totodată dată un soi de juvenilism teoretic, fără o incidenţă cu o generaţie reală.

Investiţia în tineri era cât se poate de firească, căci societatea îşi proiectează dintotdeauna speranţele în noile generaţii într-o nesfârşită rostogolire de aspiraţii ratate sau doar pe jumătate împlinite. Dar sensul aspiraţiilor a fost contrazis. Societatea şi tinerii au evoluat, se pare, altfel decât aşteptările, delimitându-se de cei vârstici într-un mod care poate părea cu totul surprinzător. În anii 90 se credea că vechile generaţii formate în anii comunismului poartă cu sine în mod predominant aspiraţia de egalitate laolaltă cu un apetit redus faţă de libertate şi că pe măsură ce noile generaţii le vor înlocui pe cele vechi, sensul vechi al libertăţii, laolaltă cu diferenţierea prin merit, vor câştiga tot mai mult teren. În sinea lor, reformiştii anticomunişti din anii 90 sperau că, odată cu reinstaurarea meritului, se vor institui noi ierarhii sociale mai „naturale” şi mai apte să confere societăţii un dinamism ascendent.

Toate observaţiile empirice, întreaga experienţă de trăire şi reflecţie a ultimilor 20 de ani ne arată că lucrurile nu au evoluat în acest sens. Dimpotrivă, se pare că lumea românească post-comunistă a avansat mult pe terenul egalitarismului laolaltă cu contestarea tot mai virulentă a oricăror ierarhii, asociate invariabil cu cea mai detestabilă reacţiune. Alături de arhiva enormă a micilor observaţii acumulate de-a lungul anilor care par să contrazică aşteptările dreptei anticomuniste din anii 90, pot fi invocate şi anchete sociologice care se bucură de regulă de o mai bună credibilitate. De exemplu un sondaj foarte recent realizat de Institutul Român de Evaluare şi Strategie (IRES) caută să stabilească ataşamentul românilor faţă de două valori considerate definitorii pentru clivajul stânga/dreapta: libertatea şi egalitatea.

Astfel, sondajul, conscrat în primul rând proiectului de modificare a Constituţiei, pune următoarea întrebare: „Care principiu credeţi că ar trebui să fie mai important în Constituţie: libertatea sau egalitatea?”

Răspunsurile sunt următoarele: Egalitatea 47%, Libertatea 32%, Ambele 20%. Dar mult mai relevantă pentru subiectul nostru este repartizarea răspunsurilor pe categorii de vârstă. Astfel în categoria 18-35 de ani, în categoria copiilor acelei generaţii a dreptei anticomunsite din anii 90, descoperim o categorică preferinţă pentru „Egalitate”, în detrimentul „Libertăţii”. Nu mai puţin de 62,1% declară că se pronunţă pentru instituirea „Egalităţii” ca principiu constituţional de bază şi abia 17,4% preferă „Libertatea”. Este simptomatic că „Libertatea” este preferată în cea mai mare măsură de generaţia celor care aveau în jur de 30 de ani la revoluţie, adică de generaţia cea mai energică constestaţie anti-FSN din anii 90, de generaţia care s-a iluzionat neîncetat cu gândul unui reviriment al vechiului spirit burghez. Numai aici, în categoria celor care au astăzi între 51 şi 65 de ani, mai găsim un viu etos al libertăţii. Vârstnicii care au mai mult de 65 de ani sunt probabil „feseniştii” dispreţuiţi şi agresaţi de tinerii reformatori ai anilor 90 şi care preferă libertatea numai în proporţie de 36,3%. În orice caz, remarcăm că preferinţa pentru „Egalitate” creşte constant, chiar dacă nu liniar, pe măsură ce vârsta scade pentru a ajunge la un viu etos al „Egalităţii” la cei mai tineri dintre respondenţi.

Am remarcat adesea că tinerii care vizitează pentru prima dată Occidentul sau alte părţi ale lumii dezvoltate se întorc de acolo cu o constatare spontană care îi lasă pe părinţii lor muţi de uimire: „Toţi oamenii sunt la fel!”. Antifeseniştii anilor 90 s-ar fi aşteptat poate să audă că oamenii sunt mai liberi, că manifestă un sentiment mai puternic al demnităţii personale, dar ei aud, în schimb, ceva legat de egalitate.

Se găseşte în această observaţie ceva inconstetabil şi care confirmă o atitudine etică lăudabilă, dar totodată se poate citi ceva cu totul surprinzător, căci o asemenea observaţie rostită spontan nu se poate naşte decât dintr-o anumită aşteptare nelămurită, dar foarte puternică în acţiunea ei subconştientă. Dorinţa de egalitate pare să acţioneze la cei tineri mai puternic ca dorinţa de manifestare personală.

Este perfect adevărat că sondajul, ca cele mai multe sondaje, pune întrebări nelămurite, dar pe de altă parte funcţionează mereu anumite subânţelesuri determinate de contextul cultural şi social, în aşa fel încât am putea accepta că sondajul este în linii mari relevant, mai ales că el se întâlneşte atât de bine cu observaţia empirică.

O dificultate legată de sensurile cuvintelor există totuşi. Libertatea nu mai are nici ea acelaşi înţeles pe care îl avea pentru generaţia adulţilor tineri din anii 90, ajungând să aibă atingeri cu noţiunea, considerată, dintr-o anumită perspectivă, opusă egalităţii. Pentru generaţia nouă, care acceptă cu uşurinţă sau chiar militează pentru căsătoria homosexuală sau euthanasie, libertatea şi egalitatea ajung de-a dreptul sinonime. Libertatea sau autonomia personală devin o garanţie a non-discriminării sau a egalităţii. Totuşi dacă tinerii înşişi fac o ierarhie între aceşti doi termeni nu mai rămâne nicio îndoială că generaţia Revoluţiei a fost contrazisă în speranţele ei cele mai fierbinţi.

De aici, din această contrarietate se trage poate şi polemica încărcată de cele mai grave neînţelegeri pe care o poartă încă pe alocuri anumiţi reprezentanţi ai generaţiei anti-FSN din anii 90 sau mai tinerii lor discipoli. Ei par să creadă că noul egalitarism care tinde să câştige societatea ar avea vreo legătură de filiaţie cu trecutul comunist. Ei vituperează anacronic remanţele epocii comuniste, (tratate toate indisctinct), ignorând complet semnificaţia şi natura reală a mutaţiilor produse în societate. Este adevărat, în schimb, că problema, deşi mult mai amplă, provoacă stânga şi dreapta politică, că le pun în discuţie şi că pretinde din partea lor o reevaluare a situaţiei dacă nu cumva o redefinire a obiectivelor şi a propriului discurs. Cu singuranţă că o politică reuşită presupune, mai înainte de toate, o bună cunoaştere a realităţii şi un diagnostic precis.