Gilles Leroy: „M-am temut că voi muri ca scriitor”

Romanul este inspirat din viaţa tumultuoasă a două personaje emblematice pentru viaţa literară a Americii secolului 20, Zelda şi Scott Fitzgerald. Gilles Leroy, autorul inedit transpus, pe parcursul scrierii romanului, în pielea Zeldei, şi-a lansat, la sfârşitul săptmânii trecute, Alabama Song în România.

De la primul roman, Habibi, au trecut mai bine de 20 de ani până când aţi reuşit să câştigaţi cel mai important premiu literar francez, Goncourt. Habibi nu era la fel de bun ca şi Alabama Song? Ce s-a întâmplat între timp cu Gilles Leroy, de a reuşit acum ce n-a reuşit între timp, vreme de 11 romane?

Gilles Leroy: Habibi, primul meu roman, scris acum, iată, deja 21 de ani, nu avea cum să câştige premiul Goncourt şi pentru că primele romane nu atrag atât de mult atenţia publicului. Au trecut două decenii de muncă. Lucram sub impresia că voi muri ca scriitor. Stilul meu s-a conturat, între timp, aşa cum se întâmplă, de fapt, în cazul fiecărui autor care scrie carte după carte.

Romanul dumneavoastră preia realitatea şi o transformă. Sunteţi scriitor de ficţiune sau nu?

Gilles Leroy: E o diferenţă între ficţiune şi imaginaţie. Eu scriu despre realitate. Nu sunt în stare să inventez o intrigă fantezistă care să se ridice la intensitatea a ceea ce ni se întâmplă atunci când ridicăm privirea spre ce se petrece în jurul nostru. Vorbesc despre poveşti adevărate, despre ceea ce am trăit, despre ce am auzit, la rândul meu, povestindu-se, despre personaje reale, cum sunt soţii Fitzgerald. Dar, pornind de aici, creez ficţiunea. Nu sunt mulţumit de realitate. O transform, în romane. Sunt scriitori care scriu din imaginaţie dar sunt şi scriitori ai realităţii care scriu despre lucruri întâmplate, care scriu mari romane pornind, de exemplu, de la un fapt divers.

Aţi fi putut scrie acest roman la fel fără nici o referire la soţii Fitzgerald?

Gilles Leroy: Nu. De fapt, aş fi putut să le schimb numele sau ţara. Dar nu – am dorit să îi păstrez în unicitatea lor. Zelda este o fiică a Alabamei, modul în care a evoluat nu putea fi exclus Alabamei. Iar Scott este un yankeu, crescut în nordul Statelor Unite şi devenit un produs pur al ţării şi epocii sale. Nu, nu puteam să evit prezenţa lor pentru a scrie acest roman de dragoste, în felul său, dar, totodată, un roman despre dificultatea de a crea, despre pericolul succesului, pentru Scott, despre problemele pe care le întâmpină viaţa a doi artişti, când aceştia trăiesc împreună – cum e cazul celor doi, Scott şi Zelda, căzuţi într-o anume formă de rivalitate.

Pericolul succesului: a schimbat premiul Goncourt viaţa sau stilul câştigătorilor săi?

Gilles Leroy: Ştiu că circulă legende în jurul premiului. În fiecare an se toarnă multă cerneală despre faptul că Goncourt este deopotrivă o binecuvântare dar şi un blestem. Cred că totul depinde de caracter. Premiile recente au ajuns la autori maturi, a căror forţă nu a fost atenuată şi a căror scriitura nu a suferit întorsături. Este, poate, un premiu prea zgomotos, prea prestigios şi prea expus – şi, în cazul acesta, unii scriitori mai tineri, mai puţin experimentaţi, riscă o uşoară paralizie creativă. Dar, pe de altă parte, sunt mulţi autori care au urmat o carieră foartă frumoasă. Sper că mă aflu în această a doua categorie.

Aţi scris acest roman sub presiunea „morţii scriiturii dumneavoastră”. Vă este teamă de ce va urma după acest roman?

Gilles Leroy: Nu, teamă nu îmi este. Mi-am pus problema viitorului roman, aşa cum mi-o pun de fiecare dată când termin o scriere. Am mereu două-trei proiecte în minte. Îmi fac notiţie despre fiecare, alternativ. Şi vine un moment când unul dintre proiecte devine mai important decât celelalte, aşa că mă aşez şi îl scriu. Acum sunt la faza la care iau decizia finală cu privire la viitoarea carte. Ezit între două subiecte, între două poveşti total diferite, una faţă de cealaltă. Şi nici nu îmi pare foarte rău că am intrat în această ezitare, pentru că nu am prea mult timp de lucru, în acest moment. Ştiu că nu este bine să mă gândesc tot timpul la acest premiu, ştiu că trebuie să mă distanţez de el, altfel mă poate vampiriza. În ianuarie am scris un text-document despre un fotograf american, pentru un editor parizian care mi-a cerut un fel de nuvelă. Eu nu am avut nici o problemă să scriu, mi s-a spus că nuvela-document este o reuşită. Sper ca lucrurile să continue astfel. Sper că am descoperit umilinţa şi modestia cu care mă aştern în faţa ecranului meu.

Şi unde se află acest ecran? V-aţi izolat undeva la ţară? Trăiţi în mijlocul unui mare oraş?

Gilles Leroy: M-am născut la Paris, am crescut la Pars, am trăit acolo 35 de ani. Până când am simţit nevoia să fac o ruptură. Acum trăiesc la ţară, la cam o sută de kilometri de Paris. Duc o viaţă solitară. Pot scrie când vreau iar dacă nu mai pot scrie ies în grădină şi grădinăresc; sau dacă vreau să-mi văd prietenii iau trenul şi merg la Paris; sau îi invit în weekend la mine acasă. Dar mi-am găsit locul în care vreau să trăiesc – şi scriu acasă, unde un bun prieten, arhitect, mi-a modelat un frumos birou, cu un pătruţ drăguţ pentru câinele meu, alături.

Şi ce vede Gilles Leroy când ridică privirea din monitor?

Gilles Leroy: Peretele. Mi-am aşezat în aşa fel biroul pentru a nu privi direct spre exterior. Am perete în faţă şi abia undeva în lateral, la marginea câmpului vizual, începe fereastra, încep imaginile din exterior. Exteriorul mi-ar distrage atenţia.

Soţii Fitzgerald, un fotograf american... sunteţi americanofil?

Gilles Leroy: Complet! Comlet!

Imaginea francezului contemporan implică şi antiamericanism.

Gilles Leroy: Înseamnă cu nu sunt foarte francez.

Trebuie să subliniez: cultura americană. Tatăl meu era nebun după America. Am aşternut mai multe portrete ale tatălui meu în romanele precedente. La sfârşitul anilor 50 devora cultura acelei vremi a Americii – Elvis Presley, James Dean. Am fost influenţat de el.

O cultură europeană bloc sau mai multe, piese într-un puzzle?

Gilles Leroy: Cred că există o cultură europeană de mai multă vreme decât am putea crede. Francezii au avut contact cu scriitorii ruşi, cu cei italieni, cu cei români sau germani. Iată, în secolul 18, secol al luminilor, când toată lumea, scriitori, artişti, erau de acord că există o anume traiectorie de urmat. Renaşterea – nu era franceză sau italiană. A fost o mişcare ce implica şi tradiţia prieteniei şi a schimburilor culturale. Adevăratul pericol pentru cultura europeană este de a cădea pradă între Statele Unite şi China. Acesta este adevăratul pericol.