Goya la Berlin

Deşi Francisco José de Goya y Lucientes a trăit între anii 1746 şi 1828, expoziţia care a venit acum la Berlin se intitulează "Goya, profetul modernismului". Oricine îşi poate pune întrebarea: al cărui modernism? Pînă acum am trecut şi de perioada aşa-numitului "post-modernism", iar pe la începutul secolului trecut artişti ca Modigliani ori Picasso se revendicau de la arta africană sau chiar de la cea a picturilor preistorice din peşteri.

Goya a fost modern în spirit, în mobilitatea lui stilistică şi socială. De la începuturile lui, în cabinetul de schiţe al atelierului de tapiserie destinate sălilor de reprezentare regale din Madrid şi de la Escorial, începe, în scurt timp, să devină pictor oficial, lucrînd pentru curtea regală şi pentru biserici. Acest statut este stabilit în anul 1786, de cînd începe să primească un onorar anual de 15.000 de realos, moneda vremii. Ca şi Picasso, mai tîrziu, nu a putut scăpa tentaţiei ilustrării coridelor. Era extrem de productiv, aşa încît o retrospectivă a operei sale este aproape inimaginabilă. Ce se poate vedea acum la Berlin este un segment semnificativ realizat în colaborare cu Muzeul Prado şi cu marea galerie din Viena, primind generoasa contribuţie a unor vechi nobili spanioli, cum ar fi contele Diego Alcazar. Numai el şi-a scos din sufragerie şase pînze semnate de Goya.

Costurile organizării se ridică la două milioane, iar asigurarea lucrărilor este garantată de guvernul federal. Este vorba de circa o jumătate de miliard de EURO. O cifră modestă, cînd, dacă ar mai fi disponibil pe piaţa artelor, un tablou de Goya s-ar licita azi de la 50 pînă la 70 de milioane de EURO

Se poate vorbi de un eveniment european ai cărui organizatori se aşteaptă, după zece ani de pregătiri, la aproape 200.000 de vizitatori. Se poate vorbi şi de o competiţie intercontinentală, întrucît, anul trecut, în Statele Unite, acelaşi spectacol a atras un număr similar de vizitatori. Nu trebuie uitată actualitatea unui pictor care a imortalizat într-un mod pe care l-am putea numi "realist-expresionist" evenimentele tragice din noaptea de doi spre trei mai din anul 1814, cînd madrilenii s-au revoltat contra trupelor franceze. Pictorul a lucrat la acea vreme aproape ca un fotograf, personajul care stătea în faţa plutonului de execuţie fiind identic cu cel care atacase cu cuţitul un husar francez.

Sîntem departe de scenele idilice pentru tapiserii regale, în care o păpuşă din cîrpe era aruncată în aer de patru fete pe un covor, dar nu am ajuns încă la marile compoziţii fantastice din Qinta del Sordo printre care se numără un gigantic portret al lui "Saturn mîncîndu-şi copii." După o maladie, Goya surzise. Începea să devină tot mai revoltat, ceea ce poate că i-a atras şi interesul lui Charles Baudelaire, care a scris despre el după ce Goya trăise în exil în Franţa. A fost încă o perioadă în care s-a schimbat stilul său, iar ceea ce ne uimeşte azi este capacitatea lui cameleonică de a stăpîni orice limbaj al artelor plastice. Nu mai puţin surprinde, retrospectiv, mobilitatea lui socială şi aptitudinea sa faustică de a se confrunta cu contrariile. Pe o pagină de ziar sînt reproduse un autoportret, o schiţă galantă pentru o tapiserie regală şi o "Conspiraţie" a vrăjitoarelor în lumea subterană. A putut vedea sau imagia un singur om totul? A putut să-i dea chip în atîtea forme? Goya ne pune o întrebare similară cu cea a Sfinxului şi avem a medita prelung despre personalităţi de acest fel singulare în istorie. Ele devin şi emblema unei naţiuni care s-a distins şi prin El Greco sau Velasqez. Pînă azi se simte acolo o solidă tradiţie a meşteşugului bine deprins, dar care poate fi folosit în cele mai variate forme - este una dintre lecţiile lui Goya.