Graficul prezenţei la vot în ultimii ani

Cea mai slabă prezenţă la vot s-a înregistrat la alegerile europene din 2007. Din totalul de 18.224.597 de alegători înscrişi pe listele electorale s-au prezentat la urne 5.370.171, ceea ce înseamnă abia 29,46%. Situaţia românească nu a fost însă cu totul neobişnuită, căci peste tot în Europa alegerile pentru Parlamentul European sunt cele mai puţin interesante. Alegerile locale sunt, în schimb, peste tot, mult mai stimulatoare. De exemplu, la alegerile locale care s-au desfăşurat în 2008, prezenţa la vot a fost în primul tur de scrutin de 49,38%.

În acelaşi an, alegerile legislative înregistrau un minim încă neegalat. Într-o perioadă marcată de mari confuzii politice şi de dispute iraţionale s-au prezentat la urne 7 238 871 de alegători din totalul de 18 464 274 de cetăţeni înscrişi în listele electorale, adică abia 39,2%.

Dar peste un an, în 2009, la alegerile prezidenţiale care prezentau din nou o miză politică mai limpede, prezenţa la urne avea să crească. În turul al doilea al alegerilor prezidenţiale se prezentaseră la urne 56,99% din numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale; 54,72% în mediul urban, respectiv 60,11% în mediul rural.

De atunci se manifestă, se pare, o tendinţă generală crescătoare a interesului politic, căci la alegerile locale desfăşurate anul acesta în luna iunie, prezenţa la vot a fost de 56,39%, mai mult decât acum patru ani şi aproape la fel de mult ca la alegerile prezidenţiale.

Ne-am putea aştepta, de aceea, ca, în condiţii normale, referendumul de demitere a preşedintelui programat în 29 iulie, să suscite un mare interes şi prezenţa la urne să fie ridicată. Este adevărat că în 19 mai 2007, când s-a desfăşurat un referendum similar, numărul participanţilor a reprezentat abia 44.45% din totalul alegătorilor. Din cei 18 301 309 de alegători înscrişi pe listele electorale, 2 013 099 (24.75%)  au spus DA demiterii, în timp ce 6 059 315 (74,48%) au spus NU.

Totuşi comparaţia cu referendumul din 2007 nu este întru totul relevantă. Atunci nu a existat nicio condiţie de validare şi cei care erau într-o mai mare măsură motivaţi să vină la urne erau susţinătorii preşedintelui. În orice caz, nici una din părţi  nu era deloc interesată să boicoteze referendumul. Nivelul înalt al absenteismului (de peste două treimi) s-a explicat exclusiv prin dezinteresul cetăţenilor faţă de o problemă percepută mai curând ca o intrigă în sânul clasei politice, una lipsită de relevanţă pentru societate.

De data aceasta lucrurile nu se mai prezintă la fel. Din motive numeroase, preşedintele suspendat are astăzi nu doar o cotă scăzută de încredere, ceea ce nici nu ar fi aşa de important, cât o cotă mare de opinii negative. De aceea este de presupus că, spre deosebire de 2007, cei care sunt motivaţi să vină la urne sunt, de astă dată, adversarii preşedintelui suspendat.

Aşadar, chiar dacă par întrunite condiţiile unui referendum reuşit, unul care, prin prezenţa mare la vot, să ofere legitimitate soluţiilor politice care vor decurge indirect din rezulatele lui, totuşi lucrurile nu stau aşa. Condiţia de validare a referendumului încurajează în mod evident absenteismul. De data aceasta absenteismul nu va mai fi ca în 2007, expresia non-participării şi a dezinteresului, ci, dimpotrivă, se va putea transforma într-o formă de participare paradoxală.