Greşeala băsesciană şi rezolvarea crizei

Se înşeală preşedintele României? A comis el vreo eroare gravă? La ambele întrebări răspunsul nu poate fi decît afirmativ. Traian Băsescu se înşeală opinînd că în România nu se poate constata existenţa unei crize politice. Preşedintele şi-a motivat părerea, defininind criza politică drept consecinţa unei disfuncţionalităţi instituţionale. Conform acestei definiţii, criza se produce ori de cîte ori instituţiile publice nu mai funcţionează şi nu se mai întrevede nici o soluţie legală pentru remedierea situaţiei.

În acest caz însă nici măcar afacerea Watergate n-ar mai putea fi considerată criză politică. Fiindcă în America începutului anilor 70 toate puterile - executivă, legislativă şi judecătorească, pentru a nu mai vorbi de incisiva presă americană - au continuat, formal, să funcţioneze impecabil. Că, totuşi, deraierea morală a lui Nixon în timpul celui de-al doilea său mandat prezidenţial, a produs o criză politică, şi încă una de proporţii fără precedent pentru sistemul american, punîndu-i în acut pericol democraţia e un fapt general acceptat.

Explicaţia divergenţelor dintre Băsescu şi liderul PSD, bunăoară pe tema crize politice româneşti, a cărei realitate primul o contestă, iar cel de-al doilea o reiterează neobosit are mai multe explicaţii. Una e de natură pur politică şi reflectă poziţia diamteral opusă a taberelor pe care le reprezintă cei doi demnitari. Cel dintîti, de centru-dreapta, se află oficial la putere, celalălt, exponent al stîngii, fiind, teoretic, în opoziţie. Băsescu pare să creadă că are tot interesul să constate funcţionalitatea instituţiilor publice din ţara pe care o conduce. La polul opus, stînga se străduieşte să-şi justifice şi să-şi legitimeze dramatica opţiune a suspendării preşedintelui, pe motive constituţionale imaginare, încercînd să-i atribuie lui Băsescu vina pentru criza instituţională şi politică din România. Stînga sugerează astfel că, în calitatea lui de şef al statului, Băsescu ar fi trebuit să contribuie prin medieri la eliminarea conflictelor politice. Să fie, cu alte cuvinte un „băiat bun”, şi să respecte clasa politică din care provine. La rîndul său, şeful statului a subliniat că n-are de gînd să-şi abandoneze partitura de „preşedinte-jucător”. Băsescu a şi afirmat că nu vrea să fie „motănaşul cuminte” pe care l-ar dori la Cotroceni adversarii săi. Cine sunt ei, se ştie. Felix şi Patriciu, Vîntu şi aliaţii lor din guvern şi parlament precum şi comentatorii televiziunilor pe care le patronează oligarhia postcomunistă.

Clivajul intrepretărilor date noţiunii de criză politică se explică şi istoric. Tînăra democraţie românească nu e obişnuită cu asemenea situaţii. Experienţa n-o ajută să le rezolve. Iar confuziile dintre domeniile politic, moral şi instituţional, dintre fond şi formă sunt lesne de făcut. In chestiune e de pildă chiar definiţia dată funcţionării instituţiilor. Nu tot ce funcţionează aparent o face într-un mod consistent. Nu orice lucrează formal, o face şi în mod real. Nu orice putere nominală e şi veritabilă, şi nu orice opoziţie tare e chiar ceea ce şi pare. In România de pildă puterea preşedintelui e contestată de o „opoziţie” falsă, din care face parte şi premierul, căruia stînga pesedistă îi dictează cum să-şi remanieze cabinetul, şi ce miniştri să elimine din el. Or, un executiv care supravieţuieşte doar graţie unei majorităţi parlamentare de cu totul altă culoare politică decît a sa şi a partenerilor împreună cu care reprezentanţii săi au candidat şi au cîştigat alegerile este o anomalie serioasă. Atît de serioasă încît în orice stat de drept ar fi reclamat de mult alegeri anticipate. Altfel se scoate la mezat credibilitatea partidelor, a parlamentului, a preşedintelui, a instituţiilor, a întregului stat.

Respectul faţă de electorat, faţă de propriul program politic, ca şi faţă de instituţiile cheie ale unei democraţii funcţionale face imperioasă demisia premierului şi a cabientului său şi devansarea unui scrutin ori de cîte ori guvernul nu mai poate pretinde, în mod credbil, că reflectă realmente voinţa politică a poporului suveran, în speţă a celor ce s-au prezentat la urne.

Cum se rezolvă lucrurile în atari situaţii a demonstrat-o mai nou premierul italian. Contrat în propriul său arc parlamentar de stînga de doi comunişti şi un senator pe viaţă, căruia i se atribuie relaţii mafiote, Prodi n-a mai avut încotro. Spre a salva prezenţa militară italiană în Afganistan, şi-odată cu ea prestigiul ţării sale, Prodi s-a grăbit să-şi prezinte demisia. Pe cît de necesar şi de firesc, pe atît de elegant, gestul premierului demisionar e şi de natură să-i menţină credibilitatea personală.

Un exemplu clasic a furnizat şi Germania cancelarului Schmidt. Retragerea liberalilor germani din coaliţia formată cu social-democraţii fostului cancelar a antrenat instantaneu programarea unui scrutin legislativ anticipat. Aşa a ajuns Helmut Kohl la putere. Dar Germania anilor 80 nu seamănă cu România anului 2007.

Că Tăriceanu a renunţat la anticipate spune totul despre acreditarea democratică a acestui lider PNL-ist. Şi mai grav e că nu le propune nici măcar în ceasul al 12-lea, după spectacolul penibil pe care l-a dat împreună cu şeful statului în direct la televiziunea română. Că preşedintele n-a putut s-au n-a vrut să se opună din capul locului previzibilelor demersuri politicianiste ale forului legislativ şi n-a decretat imediat după alegerile luşe din 2004 organizarea unui nou scrutin - iată cea mai gravă scăpare a lui Traian Băsescu. Parlamentul, a cărui menire e tocmai reprezentarea voinţei electoratului, a devenit între timp o instituţie vădit nefuncţională. La fel şi guvernul care şi-a pierdut aproape toţi miniştri consideraţi consensual competenţi. Mai grav decît atît, poporul român se confruntă cu un parlament nu doar nedemocratic, ci antidemocratic. Cum să se interpreteze altfel măsurile forului legislativ de blocare sistematică a reformelor preconizate de ministrul justiţiei şi de suspendare a preşedintelui în ciuda neseriozităţii evidente a motivelor invocate împotriva singurului om politic român înzestrat cu legitimitatea absolută a unui vot uninominal?

Chiar dacă România nu s-ar confrunta decît cu alterarea relaţiilor instituţionale nu şi cu o amplă criză a legitimităţii instituţiilor politice şi publice singura concluzie posibilă ar trebui să fie clară. In faţa crizei instituţionale şi politice a României, unica ei soluţie nu este şi nu poate fi, într-o democraţie, o nouă revoluţie. Ci pur şi simplu recursul la verdictul naţiunii.