Greşelile popoarelor

În publicaţiile culturale româneşti a avut loc o dispută iscată de perspectiva unei eventuale victorii în alegeri a USL. Ar fi o izbândă a stalinismului recurent, spre a o parafraza pe Herta Müller, un triumf obţinut în pofida cursului antidemocratic şi antioccidental pe care tripleta Antonescu-Ponta-Voiculescu l-a imprimat României după accesul ei la putere.

Or, prea puţini oameni în cunoştinţă de cauză consideră că acest curs corespunde realmente intereselor româneşti. Care sunt ancorarea fermă în sistemele de alianţe occidentale şi întărirea statului de drept, nu demolarea lui, iniţiată de puterea USL-istă în vara acestui an.

Cum e deci posibil ca majoritatea românilor să voteze în contra propriilor interese? Se pune, din nou, o problemă ceva mai veche, discutată pe larg şi tranşată clar de gânditorii antichităţii evreieşti şi greco-romane, iar apoi de filosofii ultimelor trei secole. Pot popoarele greşi?

Din păcate pot. Mult înainte de Rousseau si de Toqueville, Biblia ne cerea să ne ferim de obedienţă faţă de majorităţi tiranice, în speţă faţă de cele care încalcă legea, comit nedreptăţi si vor răul. "Să nu te iei după cei mai mulţi, ca să faci rău; şi la judecată să nu urmezi majorităţii, ca să te abaţi de la dreptate", aflăm din EX,23,2.

Tot Scrierile Sfinte documentează poate primul caz ilustru de eroare fatală de anvergură naţională. E, în "Ieşirea", episodul biblic al iscoadelor. Proorocul Moise trimite 10 oameni în Ţara Sfântă pentru a o iscodi şi a contribui astfel la viitoarea luare în posesie a Pământului Făgăduinţei.

Dând dovadă deopotrivă de laşitate, de corupţie, de lipsă de credinţă şi de iloialitate, opt din cei zece agenţi secreţi recrutaţi din elita politica a neamului se dedau minciunilor. Spre a-şi promova interesele personale, această majoritate coruptă se hotărăşte să bage frica în oasele compatrioţilor rătăcind în deşert, istorisindu-le poveşti de groază despre virtuala imposibilitate a cuceririi pământului făgăduit. Evreii nu le dau crezare celorlalţi doi, care insistă să rostească adevărul, ci se lasă îmbrobodiţi şi panicaţi de iscoadele mincinoase şi încep să-şi dorească să revină în robia din care D-zeu tocmai îi scăpase. În loc să se vadă răsplătită cu rapida ieşire din pustie, naţiunea avea să fie condamnată la alţi 40 de ani de rătăciri.

Net mai catastrofală, în măsura în care a antrenat în catastrofă Europa şi întreaga lume, s-a dovedit eroarea comisă de germani. La finele anilor 30 şi la începutul deceniului următor, l-ar fi plebiscitat pe Hitler 90 la sută din populaţia celui de-al treilea Reich. In 1940, o majoritate a germanilor dovedea caracterul caduc al vorbei lui Rousseau despre prezumtiva "incoruptibilitate" a popoarelor.

Zeci de milioane de europeni aveau să plătească în cele din urmă cu viaţa rătăcirea naţională germană din pricina căreia, în siajul crizei din 29-33, oamenii au ajuns să-şi acorde voturile într-o proporţie fără precedent partidelor extremiste de stânga şi de dreapta.

În consecinţa acestui fatidic scrutin, naziştii lui Hitler aveau să obţină suficiente mandate pentru a forma o nefericită alianţă guvernamentala cu dreapta conservatoare, pentru a accede astfel la putere şi a desfiinţa orice alianţe şi orice urmă de democraţie.

Dacă popoarele n-ar putea greşi, nu s-ar fi creat de mult mecanismele de „checks and balances”, instanţele de control ale statelor de drept, care împiedică tiranii ale majorităţilor. Le-a propus în vechime chiar gândirea constituţională greco-romană, înainte de a primi girul lui Montesqieu si al constituţiei americane.

Pare, pe moment, că, marcat de resentimentele provocate de programul de austeritate, dezinformat şi derutat de o maşinărie propagandistică redutabilă, un segment apreciabil al electoratului român ar putea ignora la urne caracterul ultra-periculos pentru democraţie al cursului imprimat ţării de USL.

Mulţi ar putea vota în ideea înşelătoare, dar proprie democraţiilor, potrivit căreia, dacă au greşit, îşi vor putea îndrepta eroarea la scrutinul următor. Problema e însă că, în cazul greşelilor de anvergură naţională soldate ca în Germania anilor 30 cu desfiinţarea democraţiei, se poate întâmpla să nu mai existe şansa unei dăţi viitoare.

Din păcate, prea puţini au explicat cum trebuie electoratului român care sunt mizele şi opţiunile reale ale scrutinului de la 9 decembrie. Se ascunde aici, pe lângă o discretă nedumerire cu privire la atitudinea iresponsabilă a intelectualilor USL-işti, şi o observaţie amară, nu în ultimul rând autocritică despre jurnalismul românesc. Oricum ar fi, prea puţini români sunt edificaţi realmente în privinţa consecinţelor catastrofale ale absenţei de la vot, ale refuzului de a gira vreun partid, ale respingerii ideii unui sufragiu negativ, prin care să se aleagă răul cel mai mic, limitându-se răul cel mare.

Ar fi de sperat ca ultimele zile ale campaniei electorale româneşti să se concentreze realmente asupra celor mai importante aspecte ale acestui scrutin. In chestiune sunt valori fundamentale dar prea uşor de anulat. In joc sunt chiar democraţia, libertăţile şi drepturile individuale, independenţa justiţiei, a instituţiilor statului de drept, bunul mers al mecanismelor care frânează devalizarea şi transformarea de durată a României într-un stat mafiot, împiedicând expulzarea ei din alianţele occidentale şi din familia naţiunilor libere şi neatârnate.