Greşelile tind să devină norme la fel ca în gramatică

Unul dintre candidaţii la funcţia de preşedinte a făcut elogiul coabitării. Tot ceea ce a părut mai distructiv în politica românească şi anume rivalitatea dintre cele două ramuri ale executivului îi apare astăzi ca soluţie dezirabilă împotriva excesului de putere. Cristian Diaconescu, propus de Elena Udrea cu consultarea preşedintelui Băsescu, a făcut o teorie a echilibrului: „Nu Ponta în sine (ar fi periculos) cât ideea ca o singură formaţiune de acest tip(...) să aibă toată puterea în România.(...) Aş încerca să mă opun, şi asta şi fac, ca orice fel de partid politic, pe o democraţie care încă este destul de fragedă cum este cea a noastră, într-un context regional cu presiuni continue din foarte multe direcţii, să îşi încredinţeze sistemul democratic românesc într-o singură autoritate, frâiele”.(transcriere după B1TV)

Dacă politica românească s-ar fi născut ieri, ideea ar părea înţeleaptă şi demnă de toată atenţia. Dar dacă ne amintim toate dezbaterile constituţionale care au avut loc de vreo 16 ani încoace, atunci argumentarea aceasta e cel puţin surprinzătoare. Rivalitatea dintre preşedinte şi primul-ministru a creat situaţii greu rezolvabile sub trei administraţii diferite. Caracterul pernicios al executivului bicefal (preşedinte şi prim-ministru) a fost recunoscut de toată lumea implicată în dezbaterile constituţionale din ultimii ani. Ba, chiar mentorul lui Cristian Diaconescu, preşedintele Traian Băsescu, în versiunea sa de revizuire a Constituţiei a propus măsuri de remediere a situaţiei, prin întărirea puterii prezidenţiale. Este adevărat că fostul consilier prezidenţial nu vorbeşte direct despre organizarea constituţională a puterilor în stat, dar, pledând pentru o distribuire politică ”echilibrată”, el sugerează că ruptura dintre cele două ramuri ale executivului ar trebui nu acoperită, ci adâncită. Iată cum, ceea ce a fost îndeobşte recunoscut ca eroare constituţională pare să fie acum o virtute. Ar fi bine, aşadar, ca un partid să ofere pe şeful guvernului şi un alt partid pe şeful statului. Or, experienţa ne-a arătat că bicefalismul executivului a produs situaţii foate dificile atunci când preşedintele şi premierul făceau parte din acelaşi partid sau alianţă politică şi că a creat situaţii de-a dreptul explozive atunci când aceştia proveneau din partide diferite.

Chiar dacă o coabitare reuşită este posibilă, sistemul constituţional ne arată că ea este puţin probabilă. E uşor de înţeles că argumentaţia lui Cristian Diaconescu este pur conjuncturală, dar acest lucru nu scuză eroarea. Nu a scăpat nimănui că prezidenţiabilul Cristian Diaconescu are mari inhibiţii atunci când critică PSD şi pe Victor Ponta şi că a căutat să pună ideea sa legată de coabitare pe seama sistemului politic şi a unei idei generale. Atâta doar că ideea generală este chiar mai greşită decât restul.

Toate tentativele de revizuire a Constituţiei au avut, pe bună dreptate, ca motivaţie centrală dorinţa de a elimina din inima statului miezul conflictual pe care îl reprezintă executivul bicefal. Chiar dacă unii doreau o consolidare a prezidenţialismului şi ceilalţi o întărire a parlamentarismului, în esenţă doreau cu toţii acelaşi lucru. În plus, este rar ca teoreticieni şi practicieni ai politicii să gândească la unison, aşa cum s-a întâmplat cu privire la aceste aspect.

Am putea inventaria trei poziţii recente cu privire la această problemă. 1. Mircea Geoană, care doreşte să candideze, deşi nu pare a fi susţinut de propriul partid, a criticat decalarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare şi a exprimat speranţa ca din 2016 să se revină la mandatul de 4 ani şi la alegeri simultane. A fost un fel de a spune că ruptura dintre ramurile executivului poate fi atenuată prin restaurarea situaţiei de dinainte de 2003. 2. Potenţialii candidaţi PNL (atât Antonescu cât şi Johannis) au sugerat că vor reformula majoritatea şi vor impune un prim-ministru din propria tabără. Ei au spus astfel, la rândul lor, că statul nu poate funcţiona eficient decât dacă executivul se manifestă unitar. 3. Cristian Diaconescu este singurul care acceptă fractura executivului şi caută să o transforme în virtute prin coabitare. Ca promisiune strict personală poate fi acceptată, dar ca idee generală şi soluţie constituţională este un fel de a persevera în greşeală.