Griji mari , griji mărunte

„Cine se întreabă de ce eforturile de pacificare a Orientului Apropiat întreprinse de comunitatea internaţională bat pasul pe loc deşi costă mult trebuie să-şi îndrepte privirile şi spre Paris. Ministrul francez de externe care ca şi omologul său german Steinmeier, se află în turneu diplomatic în zona de conflict, s-a întîlnit la începutul săptămînii cu reprezentanţii Teheranului mulţumindu-le pentru rolul stabilizator pe care Iranul l-ar deţine în regiune”. „Mon Dieu !” ne vine să exclamăm - comentează cu îndreptăţită consternare TRIERISCHER VOLKSFREUND acest „faux pas” al diplomaţiei Hexagonului. Cu totul alta este reacţia cotidianului LE FIGARO care consideră că Franţa trebuie să acţioneze ca un mediator moderat între refuzul Israelului sau al Americii de a face compromisuri şi dorinţa de a eradica Hisbollahul şi între vagile exigenţe ale ţărilor din regiune. Dar nu cumva a eşuat şi atît de popularul şef al diplomaţiei germane Frank - Walter Steinmeier în efortul său de negocia o soluţie de pace? Nu ! exclamă categoric THÜRINGISCHE LANDESZEITUNG relevînd că Steinmeier a făcut tot ce i-a stat în putinţă dar că din păcate în anumite privinţe mîinile îi sunt legate. Ce-i rămîne de făcut? El va continua să aplice strategia unei diplomaţii discrete pînă cînd şansele îi vor surîde, o opţiune care atestă seriozitatea , profesionalismul şi suveranitatea – calităţi pentru care Steinmeier este apreciat atît la el acasă cît şi peste hotare.

Decît că diplomaţia nu prea are multe de spus cînd armele zăngăne scrie WESER KURIER nu fără a observa că generalii sunt acum cei care în Israel au ultimul cuvînt. Înlocuirea comandantului militar Adam din funcţie , acesta trecînd pentru guvernul de la Jerusalim drept prea precaut şi şovăitor după ce sub ordinele sale au fost bombardate rezervoarele de păcură care au provocat mareea neagră în Mediterana, sau străzile şi podurile care ar fi favorizat mobilitatea combatanţilor Hisbollah, scrie acelaşi ziar – ne poate pune pe gînduri. Cu atît mai mult cu cît - notează FRANKFURTER RUNDSCHAU - nimeni nu este dispus să recunoască faptul că în cele din urmă hidra Hisbollah nu va putea fi definitiv distrusă. La o lună de cînd a început războiul din Iran, trebuie să facă un bilanţ real la care puţini s-ar fi aşteptat: supremaţia militară a Israelului nu a fost suficientă pentru a-i împiedica pe Hisbollah să mai lanseze rachete asupra nordului Israelului şi în ambele părţi – în Liban încă mai masiv decît în Israel - populaţia civilă este cea care plăteşte preţul real al acestui conflict scrie CORRIERE DELLA SERA deplîngînd catastrofa umanitară.

Iar din neutra Elveţie, TAGESANZEIGER crede că Hisbollahul nu poate fi învins cu tancurile tocmai fiindcă el şi-a constituit în rîndul populaţiei şiite şi structuri politice pe care nici tancurile nici avioanele de luptă nu le pot distruge. Ceea ce se poate face este să li se sustragă combatanţilor şi activişitlor Hisbollah „humusul politic” pe care ei cresc. Ceea ce se poate face oferind populaţiei care se simte protejată de Hisbollah – şansa de a beneficia de strictul necesar pentru traiul zilnic şi de perspective de dezvoltare. Dincolo de dreptul legitim al Israelului de a se autoapăra conchide MAIN POST cele care se petrec acum în Liban demonstrează că războiul nu soluţionează niciodată problemele, creînd altele şi mai mari. De pildă continuarea programului nuclear de înarmare de către mullahii de la Teheran...căci – în opinia ziarului MAGYAR HIRLAP - este indubitabil că Iranul vrea bomba atomică şi că şi în eventualitatea în care marile puteri se vor uni pentru a zădărnici acest program, două ţări – Pakistanul şi Coreea de Nord – rămînd dispuse să sprijine ambiţiile nucleare ale mullahilor. Iar cîtă vreme negocierile se prelungesc Iranul are grijă ca opinia publică să fie preocupată cu alte probleme grave – cu războiul din Liban spre exemplu conchide ziarul ungar citat nu fără a mai adăuga un detaliu revelator şi a formula o întrebare provocatoare. Citez” In guvernul israelian se estimează că o ofensivă militară terestră şi mai masivă ar cere un tribut sporit de vieţi omeneşti ; declanşarea acestei ofensive este însă inconturnabilă tocmai pentru a curma atacurile cu rachete Hisbollah asupra Israelului. Dar nu cumva a cîştigat deja Iranul războiul?”

Si care este situaţia războiului din Irak care în momentul de faţă este pe punctul de a deveni un război civil? În favoarea unui consens naţional pentru acest război a pledat la vremea lui senatorul democrat Joe Libermann, aflat în anturajul imediat al candidatului Al Gore învins de preşedintele Bush. Dar cum acest consens a fost depăşit de realitate scrie MÜNCHNER MERKUR printre primele victime ale modificării climatului politic figurează tocmai Joe Libermann. Dezastrul înregistrat de acesta în statul Connecticut este catastrofal şi pentru preşedintele Bush crede ziarul rus KOMMERSANT. De la Viena DIE PRESSE explică de ce: „ Faţă de războiul din Irak opoziţia democrată a oferit pînă în momentul de faţă opiniei publice o imagine neomogenă, distorsionată fapt care a scos din sărite alegătorii. Reacţia acestora constituie un semnal nu numai la adresa lui Libermann ci şi la cea a altor susţinători ai războiului precum democraţii Hillary Clinton sau Mark Warner fostul guvernator al statului Virginia. A sosit însă momentul ca democraţii să adopte o linie politică clară. Iar date fiind criticile sporite faţă de dezastrul din Irak, loialitatea constituţională faţă de preşedintele Statelor Unite în vremuri de război nu mai constituie un program apt să momească alegătorii. Inaintea alegerilor ce bat la uşă, votul din Connecticut nu poate fi o veste bună nici pentru republicani”.