Guvernul ignoră diferenţa dintre bărbat şi femeie

Modernizarea rapidă şi indiferentă la tradiţiile sociale pare să fie caracteristica principală a guvernării PDL. Anul trecut codul penal punea pe alocuri aceleaşi probleme de sincronizare abruptă la anumite realităţi occidentale „avansate". Depenalizarea incestului, de exemplu, ridica nedumeriri pe care experţii guvernamentali nu au reuşit să le explice convingător. La fel se petrece şi de astă dată. Guvernul a argumentat că a propus ca bărbaţii şi femeile să iasă la pensie deopotrivă la 65 de ani cu scopul de „a alinia România la normele europene". În realitate, nu există norme europene în această privinţă. E adevărat că există în UE o tendinţă tot mai pronunţată pentru creşterea vârstei de pensionare, dar tratamentul bărbaţilor şi femeilor continuă să fie în multe ţări foarte diferit.

Între cele 27 de ţări membre se distinge un grup consistent de state occidentale cu economii prospere care au stabilit vârsta de pensionare de 65 de ani şi pentru bărbaţi şi pentru femei: Germania, Olanda, Belgia, Suedia, Finlanda, dar şi Spania din grupul ţărilor sudice. Franţa intenţionează să meargă şi mai departe, ridicând vârsta de pensionare pentru bărbaţi şi femei la 67 de ani.

Pe de altă pare în ţări ca Austria, Italia, Marea Britanie sau Polonia femeile continuă să iasă la pensie cu 5 ani mai devreme decât bărbaţii. Iar în alte câteva ţări cum este Cehia, de exemplu, femeile care a crescut copii primesc un tratament diferenţiat în funcţie de numărul copiilor.

Toate aceste fapte comparative au mai fost evocate în dezbaterea românească, dar ele, în ciuda suportului popular, n-au produs o impresie foarte puternică din cauză că nu au fost legate de ideea de tradiţie socială sau religioasă. În România oamenii educaţi se ruşinează să invoce tradiţiile societăţii dintr-un istoric complex de inferioritate. Dacă în Austria sau Italia argumentul tradiţiei catolice care stabileşte roluri distincte pentru bărbaţi şi femei în viaţa familiei (şi a societăţii în general) poate fi invocat cu toată puterea şi convingerea, în România acest lucru trece drept obscurantism şi înapoiere. De remarcat este că, până şi în ţări cu o veche istorie laicizantă ca Franţa, femeile devin tot mai conştiente că joacă un rol distinct şi că lupta pentru egalitate produce la un moment dat efecte perverse. Femeile devin egale cu bărbaţii în competiţia profesională sau politică, dar fatalemente nasc copii şi îşi asumă preponderent rolul creşterii lor. De altfel în cursul dezbaterii despre reforma pensiilor din Franţa, care se desfăşoară simultan cu cea din România, protestatarii au cerut Guvernului să admită ca femeile care au născut 3 copii să poate ieşi la pensie la 65 şi nu la 67 de ani cum prevede reforma iniţiată de Nicolas Sarkozy.

Dar problema tradiţiilor sociale nu este doar ideologică, ci una cât se poate de practică şi de dureroasă în imediateţea ei. O majoritate covârşitoare a femeilor din România au trăit şi continuă să trăiască după un model tradiţional de familie în care preiau preponderent rolurile domestice. Aceste biografii atât de dificile în mediile sociale sărace nu pot fi schimbate prin decret al Guvernului. De aceea a impune acum unor femei care au joburi proprii, dar care au născut unul sau mai mulţi copii, să iasă la pensie odată cu bărbaţii, nu înseamnă să lupţi pentru egalitate şi emancipare, nu înseamnă să combaţi o tradiţie socială negativă, ci pur şi simplu să arunci o şi mai mare povară asupra celor deja împovărate.

Guvernul reformator care invocă modele occidentale ignoră de asemenea că în România nu există destule creşe sau grădiniţe, că veniturile sunt tot mai scăzute şi că îngrijirea copiilor mici revine în cea mai mai mare măsură tot familiei. Dacă fiica a devenit mamă, bunica preia rolul de doică şi aşa mai departe. Ştafeta aceasta tradiţională a generaţiilor feminine continuă să fie, pur şi simplu, axa invizibilă a societăţii româneşti. A recunoaşte rolurile distincte ale femeilor şi bărbaţilor înseamnă astăzi în România a ţine în viaţă circuitele sociale de bază.

Este simptomatic că în programul electoral pe care l-a conceput PDL pentru alegerile din 2008 nu exista nici măcar un singur rând consacrat familiei. Existau multe şi bine intenţionate referiri la copil, luat separat, la bâtrîni şi femei luate separat, dar nici una la familie ca întreg fiziologic. PDL pare să gîndească omul după o planşă anatomică, ignorând complet circuitele vitale care leagă elementele componente. Reforma pensiilor trădează exact aceeaşi abordare mecanică a societăţii şi nu este de mirare că suscită împotriviri atât de puternice.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ioachim Alexandru