Holocaustul si bisericile

Abia în ultimii ani a început să fie studiat în mod serios rolul pe care l-au preluat bisericile creştine în discriminarea şi segregarea rasială ordonată de nazişti. În acest domeniu, cele două instituţii, protestantă şi catolică, dispuneau de un atu considerabil, ce le lipsea naziştilor.

E vorba de registrele bisericeşti. Dispunând de matricole confesionale pentru epoci precedând mult anii 1874-75, când s-au creat în Germania primele registre de stare civilă, parohiile se aflau în posesia unui tezaur extrem de preţios de date personale referitoare la cetăţenii ţării.

Cu acest material, conţinând informaţii precise cu privire la date ale naşterii, botezuri, numele, provenienţa şi religia părinţilor şi bunicilor, bisericile s-au văzut în stare să acorde ajutor la segregarea oamenilor. Şi l-au şi acordat.

Asaltul asupra registrelor parohiale s-a dat din capul locului, în 1933, imediat după accesul la putere al naziştilor. Iniţial discriminările profesionale i-au vizat pe funcţionarii publici, pe scriitori, ziarişti, jurişti şi medici, obligaţi de atunci să facă dovada originii lor aşa-zis ariene, în speţă ne-evreieşti. Arhivarul Hans Otte a studiat complicitatea bisericii regionale din Hanovra la acţiunea nazistă de prigonire a evreilor.

Potrivit lui, "aşa-zişilor ne-arieni li s-a restrâns iniţial dreptul de a-şi alege şi exercita în mod liber profesia. Aceşti oameni au devenit cetăţeni de categoria a doua. Cei ce doreau să evite stigmatizarea erau nevoiţi să-şi procure o dovadă a originii lor ne-evreieşti. Parohilor li se interzisese însă eliberarea respectivelor dovezi dacă solicitanţii aveau trei sau patru bunici evrei".

Or, statul nu dispunea de sursele de documentare necesare pentru a opera trierea cetăţenilor. O astfel de cercetare a originilor se afla doar la îndemâna bisericilor.

E adevărat că prea puţini preoţi, clerici şi parohi şi-au imaginat la mijlocul anilor 30 că segregarea rasială se va încheia cu exterminarea evreilor în Holocaust. La fel de clar este însă că reprezentaţii bisericilor s-au făcut complici ai naziştilor fără să opună nici un fel de rezistenţă. Dimpotrivă, au pus umărul cu entuziasm, relevă istoricul berlinez Manfred Gailus. "Mulţi ierarhi s-au bucurat mult că prin această misiune, bisericile îşi redobândesc importanţa. Cu atât mai mult cu cât poziţia bisericilor nu era tocmai comodă, sub nazişti", a reliefat Gailus.

Unii clerici au făcut însă şi dovada unui zel ieşit din comun, îndeosebi la Berlin şi în Mecklenburg. În cele două regiuni s-au întocmit milioane de aşa-numite „cartoteci evreieşti” jalonând botezuri ale evreilor datând din secolul al 18-lea.

Printre cei mai fanatici complici ai naziştilor s-a numărat şi preotul protestant Karl Themel, un asiduu investigator şi delator de cetăţeni cu rădăcini evreieşti. In fine, conform istoricului berlinez, o serie întreagă de ierarhi, mândri de statutul lor de funcţionari ai bisericilor, au refuzat solicitările de ajutor ale unor evrei care doreau să-şi ascundă identitatea. Invers nu s-a găsit mai nimeni, între slujitorii bisericilor germane, care să încerce să-i protejeze pe creştinii de origine evreiască, relevă Manfred Gailus.

După 1945 nu s-a mai vorbit despre acest subiect, iar teologii rasişti de teapa lui Themel au fost rapid reintegraţi în parohii.

Autor: Michael Hollenbach/Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz