Hugo Chavez preşedinte

Stînga sudamericana a revenit la putere. Dar e vorba de o stînga diferita de cea, dirijiata, în timpul razboiului rece, de la Moscova si Beijing. Unul din secretele succeselor ei electorale rezida în extinsa nemultumire sociala a unor paturi largi din America Latina. Ceea ce-i lipseste este unitatea ideologica, e de parere Claudia Ziller, specialista pentru America Latina a Fundatiei berlineze Pentru Stiinta si Politica.

Avem de-a face, a spus ea, cu miscari sociale, partide si grupari ale stîngii, care nu reprezinta un set de idei uniforme sau programe guvernamentale de acelasi tip si nici n-au în spate aceiasi istorie. Socialistii din Chile de pilda, care au alcatuit o coalitie cu crestin-democratii, dispun de un partid puternic, consolidat de-a lungul unui secol de istorie. In uruguay în schimb a preluat cîrma presedintele Tabare Vasquez, care este primul candidat al stîngii ajuns la putere în aceasta tara. Cu totul alta e situatia în Venezuela, unde presedintele Chavez e la origine, un militar lipsit de o traditie de partid demna de acest nume. In fine, seful statului bolivian Evo Morales e un fost lider sindical, care a ajuns sa guverneze prin mobilizearea societatii civile si a unor miscari sociale.

Stânga în America Latină

Pe cît de diferite sunt structurile si provenienta diverselor forte de stînga din regiune, pe atît de variate sunt si orientarile lor politice, e de parere Claudia Zilla. Astfel, în Chile, Argentina, Brazilia si Uruguay sunt la lucru guverne de stînga moderate, de orientare mai degraba social-democrata, care nu sunt certate cu economia de piata. La polul opus se situeaza regimuri radicale, populiste, care vor s-o desfiinteze, precum cel venezuelean, condus de Chavez, si cel bolivian al lui Evo Morales. In aceiasi echipa mai joaca si presedintele ecuadorian Rafael Correa, precum si liderul revolutionar sandinist nicaraguan, Daniel ortega, care, la a 4 tentativa de a reveni la putere, si a cîstigat în noiembrie scrutinul prezidential adjudecîndu-si doar 35 la suta din voturi.

Cauzele victoriei

Victoriile stîngii se datoreaza în mare masura incapacitatii democratiilor instalate dupa lichidarea juntelor militare de a reduce tensiunile sociale din America Latina. In anii 90 tarile din regiune au optat în genere pentru ceea ce s-a numit consensul de la Washington, în speta pentru o politica neoliberala, a privatizarilor, a reducerii cheltuielilor publice si a combaterii saraciei prin demersuri de liberalizare a pietelor. Dar alegatorii au considerat ca programele recomandate de FMI si de Banca Mondiala ar fi esuat, amplificînd discrepanta dintre saraci si bogati, fara sa ridice substantial nivelul de trai al celor 220 de milioane de latino-americani calificati drept dezavantajati.

Din jumatatea de miliard de locuitori care populeaza tarile cprinse între Mexic si Tara de Foc, 100 de milioane au un venit de mai putin de un dolar pe zi. Or, în Chile combatarea saraciei a repurtat un succes remarcabil, numarul celor lipsiti de mijloacele necesare subzistentei reducîndu-se în anii 90 la jumatate. Dar, potrivit Claudiei Zilla, clivajul social s-a accentuat.

Paradoxul stângii

Cu toate acestea izbînzile în serie ale stîngii sunt paradoxale, devreme ce America Latina s-a bucurat în ultimii ani de cresteri economice uriase, situate în medie la cîte 4-5%, cresteri alimentate între altele de boomul economic chinez si de consecutiva sporire a cererilor de materie prima. Veniturile pe cap de locuitor au înregistrat si ele o pronuntata tendinta ascendenta, în timp ce somajul s-a redus sensibil. Concomitent, guvernele, inclusiv cele de stînga, par sa fi învatat din erorile trecutului, sa respecte disciplina fiscala si sa evite cheltuielile depasind veniturile realizate prin taxe si impozite.

Diferenta majora dintre ele consta în maniera în care-si utilizeaza nou dobîndita prosperitate, unele investind parte din proaspata lor bunastare în economie si deci în viitor, în timp ce tari precum Venezuela practica politici populiste si se ocupa sa reîmparta fondurile încasate. Contraofensiva stîngii a început la finele anilor 90 cu prima victorie a lui Chavez. Au urmat socialistul Ricardo Lagos în chile, Nestor Kirchner în Argentina si Lua da Silva în Brazilia pentru ca în 2006 sa acceada la putere diverşi emuli ai lui liderului cubanez Fidel Castro în Bolivia, Ecuador şi Nicaragua.

Ca lucrurile au evoluat în aceasta directie se datoreaza si situatiei tot mai periferice a Americii Latine. Dupa atentatele din septembrie 2001, America si-a concentrat întreaga atentie asupra Orientului Apropiat si Mijlociu, UE fiind ocupata la rîndul ei cu ea însasi, cu extinderea precum si cu statele arabe si islamice din vecinatatea batrînului continent. Ramîne de vazut cît de pasnic si democratic va evolua de acum încolo America Latina.