Ianusul liberal şi pesedist

Sensul stîngii democrate e să garanteze alternanţa la putere şi să amendeze dreapta, salvînd-o de riscul deraierilor în extremism – un pericol de care nici o mişcare politică sau religioasă nu e la adăpost pentru eternitate. Cum acţionează însă, în România, PSD? Nu şi-au trădat social-democraţii români propria mişcare? Dar liberalii?

Dacă stînga mai are vreun sens după prăbuşirea imperiului sovietic, cu tot cortegiul de nenorociri pe care leninismul, stalinismul şi brejnevismul l-au adus omenirii, acesta nu poate fi decît unul asigurat de mişcările social-democrate din apus: să-i asigure democraţiei echilibrul necesar. Să militeze pentru dreptatea social, combatînd în schimb populismele şi extremismele de tot felul.

Spectacolul PSD

Din acest punct de vedere, spectacolul pe care-l oferă pesedismul românesc e în egală măsură jalnic şi tragic. Tragic şi jalnic, pentru că la congresul PSD din decembrie 2006 s-a impus o direcţie politică diametral opusă celei adopte de social-democraţiile europene, care s-au delimitat clar, încă din anii 70, de orice tip de stalinism sau maoism, ca şi de orice marxism reducţionist şi revolut.

Dincolo de populismul ieftin al promisiunilor făcute în disperare „perdanţilor tranziţiei”, în pregătirea unor probabile alegeri anticipate pentru care opoziţia de stînga e cît se poate de rău pregătită, PSD-ul lui Geoană şi Iliescu a gafat şi prin misiune şi prin omisiune. Prin misiune, pentru că delegaţilor li s-a cerut să se opună condamnării comunismului şi să-l combată la sînge pe cel care a făcut-o posibilă, prin deschiderea arhivelor securităţii, şi învestirea comisiei Tismăneanu.

Prin omisiune, pentru că, acuzîndu-l abuziv pe preşedintele României de un prezumtiv autoritarism, social-democraţii români şi-au ignorat cu superbie menirea, ocolind cu grijă adevăratul pericol care, potrivit sondajelor şi bunului simţ planează asupra României încă de pe acum. E vorba de ascensiunea populismului extremei drepte, purtînd şi el, ca Ianus, chipul dublu al autoritarilor Vadim şi Becali.

Spectacolul liberal

La polul în teorie, opus, cel liberal, s-a constatat aceiaşi inadevcare la profilul politic asumat şi aceiaşi dificultate uriaşă în despărţirea necesară de totalitarismul unui trecut ce refuză să treacă. Afişînd un anticomunism şi un antisecurism de faţadă, cvartetul penelist, care a condus ostilităţile din cadrul acestei formaţiuni s-a comportat de tot autoritar. In contrast faţă de eleganţa vestimentară arborată de C.P. Tăriceanu şi de aparenta modernitate a discursului său, şeful PNL a acţionat, împreună cu pretorienii săi cu brutalitatea binecunoscută a regimurilor esteuropene de la mijlocul veacului trecut.

Democraţia de partid?!

Cu maxima rigoare a sancţiunii, excluderilor şi demiterilor s-a suprimat democraţia de partid, reprimîndu-se într-o manieră cîtuşi de puţin liberală opiniile divergente, independente ori disidente, odată ce acestea au pledat în favoarea asocierii PNL la opţiunile strategice interne şi externe ale şefului statului.

Dat fiind că, după îndelungi ezitări, Băsescu a sfîrşit prin a adera la un discurs al clarităţii şi reformei morale, efectul demersurilor politicianiste ale grupului Tăriceanu asupra reziduului liberal rămas în PNL riscă să fie devastator. Intre altele pentru că s-au alimentat bănuielile iscate de raporturile de rudenie ale fruntaşilor liberali cu foşti ofiţeri ai securităţii comuniste, precum şi de relaţiile luşe, întreţinute de premier, cu diverşi patricieni şi magnaţi aliaţi cu opoziţia pesedistă.

Mai grav însă decît toate suspiciunile e furtul calificat al propriei căciuli liberale, materializat în enormitatea scindării PNL şi a forţelor de centru-dreapta, ceea ce, la iniţiativa premierului, a făcut un deserviciu de proporţii cauzei democraţiei româneşti.

A crede că electoratul se va debarasa de această deplorabilă impresie şi nu va sancţiona la urne contraperformanţele grupului Tăriceanu e o naivitate, pe care o mai pot manifesta doar oamenii politici incompetenţi ori disperaţii, care se agaţă de orice pai.

Oameni care nu îşi văd periclitată poziţia

Nici Băsescu, nici Flutur, Stolojan ori Stoica, n-au dat semne că fac parte din grupul celor în primejdie să se înece. Tuspatru au demonstrat, dimpotrivă, constant, în ultimii ani, că au înţeles semnele timpului, marcat de emergenţa unei noi clase de mijloc româneşti, ce nu mai are răbdare cu indivizii cantonaţi în vechiul stil comunist. Dacă, după aderarea la UE şi greutăţile uriaşe, pe care integrarea le va produce în special ţăranilor, România e să nu încapă pe mîna populismului şi a extremei drepte, speranţele democraţiei nu se întemeiază nici pe Ion Iliescu, Geoană şi ai lor, dar nici pe lamentabila prestaţie tăriceană.