Iluzia normalităţii – statul evreu la 62 de ani

Mai mult decât oricând, inamicii statului evreu încearcă în disperare să delegitimeze Israelul şi să întoarcă roata istoriei, spre a obţine anularea înfiinţării lui, în anul 1948. Decizia fondării statului evreu modern aparţinuse Adunării Generale a Naţiunilor Unite, fiind adoptată cu majoritate de voturi, la 29 noiembrie 1947, în pofida opoziţiei virulente a statelor arabe şi islamice.

Din unghi arab şi palestinian, această decizie ar fi constituit o „nakba” o „catastrofă". Ea a generat un lung şi greu război de independenţă, în care israelienii, atacaţi de armatele a cinci state arabe care nu recunoscuseră decizia ONU, au plătit un greu tribut de sânge.

Au avut loc apoi, de-a lungul deceniilor, alte conflagraţii succesive, declanşate în genere de intoleranţa statelor vecine, arabe, prea puţin împăcate cu ideea „intruziunii” în Ţara Sfântă, a unui popor clamându-şi legătura multimilenară cu pământul strămoşesc.

În răstimp, din propriul lor unghi, israelienii au profitat de miracolul reînfiinţării statului – fără echivalent pentru un popor dispersat timp de milenii şi supus unui genocid fără egal - reconstruindu-şi ţara după model biblic, cu arma într-o mână şi cu lopata în cealaltă.

Imigranţi din toate colţurile lumii, mulţi dintre ei flâmânzi şi firavi supravieţuitori ai Holocaustului, ai sistemului concentraţionar nazist, şi ai Gulagului comunist, au durat ferme, şcoli, spitale, fabrici şi universităţi. Nu puţini s-au ridicat încetul cu încetul, ajungând să realizeze performanţe ştiinţifice şi culturale remarcabile, în special în automatică şi medicină, în film şi în literatură.

Nici politic, Israelul n-a rămas pe loc. Graţie medierilor americane, a reuşit să încheie două acorduri de pace rece cu Egiptul şi Iordania.

Sub imperiul necesităţii de a-şi salvgarda democraţia, ameninţată, prin demografie, într-un stat bi-naţional cu o previzibilă majoritate arabă, israelienii au hotărât chiar să-şi abandoneze pretenţiile la Gaza, să-şi lichideze aşezările din fâşie şi să-şi retragă integral trupele din zonă.

Ceea ce n-a împiedicat gruparea islamistă Hamas, care controlează din 2006 fâşia, să continue să bombardeze oraşele din sudul statului evreu. Războiul din Gaza, declanşat în ripostă de către israelieni, ca şi cel cu Hizbullah, gruparea şiită susţinută de Iran din sudul Libanului, au ilustrat în ultimii ani majora dilemă a statului evreu. Cedările teritoriale unilaterale nu i-au adus pacea.

În ciuda tuturor progreselor realizate în 62 de ani, statul evreu rămâne, în esenţă, pentru arabi şi musulmani, un corp străin. Recuzarea lui de către universul musulman, cuplată cu reziduurile de ură antisemită din ţările europene au generat un tot mai intens efort internaţional de distrugere a acestui stat prin orice mijloace, directe, indirecte, "paşnice" ori teroriste, prin izolare diplomatică sau măsuri belicoase.

În atari condiţii, una dintre cele mai puternice iluzii sioniste ar fi trebuit să se spulbere demult. Animaţi de idealuri socialiste, primii imigranţi evrei provenind din estul Europei au început, la finele secolului 19, să-şi clădească aşezările din patria regăsită, crezând că-şi vor edifica o comunitate naţională ca oricare alta, care nu va întârzia să-i integreze şi să-i împace pe vecinii arabi.

Poate că aşa s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi existat Holocaustul şi războiul rece, în timpul căruia Moscova i-a susţinut din răsputeri pe arabi. La acestea s-au adăugat condiţionarea petrolieră a Apusului, masiva emigrare musulmană în occident şi neconcordanţa aşezărilor evreieşti din "teritorii" cu preceptele dreptului internaţional. Toate acestea au schimbat radical datele problemei.

Azi, mai mult decât oricând, statul evreu rămâne unul al superlativelor, fiind departe de orice entitate naţională normală, cu frontiere clare, asumate prin consens naţional şi unanim acceptate şi recunoscute.

Devenit acum şase decenii, spre oroarea şi deziluzia lui Stalin şi a comuniştilor evrei, un stat democratic, Israel este, în prezent, deopotrivă puternic şi slab.

E puternic din punct de vedere tehnologic, moral şi politic, în măsura în care cetăţenii săi se bucură de libertate. E însă, totodată, slab prin crescânda lui izolare în faţa fantasmelor apocaliptice ale duşmanilor săi, încurajaţi şi întăriţi de aparenta anemie a israelienilor.

În contextul virulentei vrăjmăşii iraniene, a ameninţării terorismului islamist, nuclear sau convenţional, cel mai mare pericol confruntând statul evreu modern rămâne contestarea tot mai intensă a legitimităţii israeliene de către părţi ale elitelor apusene şi în special americane.

În schimb, aşa cum se întâmplă frecvent în istorie, riscurile externe au lichidat cea mai mare primejdie lăuntrică, planând asupra Israelului. În reacţie la hărţuielile externe şi la majorele provocări contemporane, lipsa coeziunii interne, o veche tară evreiască, pare pe cale să dispară. Persistă în schimb în Israel, mai tenace decât toate celelalte, iluzia fondatoare: utopia accesului propriului neam şi stat la „normalitate” .

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder