Impunitatea politicienilor şi suveranitatea naţională

După rezultatul referendumului din Irlanda, România a avut o poziţie extrem de discretă. Oficialităţile de la Bucureşti au tăcut, învocînd un consemn impus la nivelul Consilului European. În realitate, aşa cum s-a văzut, toţi politicienii care au avut ceva de spus au spus tare, cu riscul de a provoca iritări, aşa cum a făcut preşedintele Cehiei sau cel al Poloniei. Dar indiferent ce opinie ar avea în discuţiile lor neoficiale, politicienii de la Bucureşti preferă să rămînă “low profile”, să treacă altfel spus neobservaţi, întrucît se ştiu pe multe planuri vulnerabili.

Judecînd aşadar după aparenţe, s-ar spune că în România există o ambianţă politică care dezaprobă suveranismul şi care se pronunţă pentru o cît mai largă întegrare europeană, ceea ce înseamnă o cooperare cît mai intensă şi un dialog cît mai sincer pe toate subiectele. Este o aparenţă înşelătoare. Dacă în Irlanda suveranismul este exprimat deschis, ca poziţie asumată, La Bucureşti se manifestă un suveranism disimulat, care este cuprins foarte bine în expresia “spunem ca voi şi facem ca noi”.

Nu se putea găsi o mai bună ilustrare decît episodul recent în care actorii principali au fost ambasadorii ţărilor din Uniunea Europeană. Săptămîna trecută după votul privitor la imunitatea lui Adrian Năstase şi Miron Mitrea a avut loc o reuniune a ambasadorilor din ţările UE cu membrii Comisiei juridice, organizată de însărcinatul cu afaceri al Sloveniei în România. Au participat 26 de diplomaţi, adică reprezentanţii tuturor ţărilor din UE.

Din afirmaţiile acestora, care au fost parţial publicate, a reieşit că impunitatea politicienilor îi îngrijorează foarte mult, după cum îi preocupă riscul ca România să devină un soi de “paradis judiciar” (expresia aparţine ambasadorului Marii Britanii). Membrii Comisiei juridice au dat din cap cu politeţe, au promis să transmită mai departe îngrijorările ţărilor europene, după care au amînat pînă la toamnă problema imunităţii lui Năstase şi Mitrea.

Opinia dominantă în Parlamentul de la Bucureşti este că intervenţia ambasadorilor este inadmisibilă. Nimeni nu a spus acest lucru în mod public, dar au spus-o în particular. După părerea multor deputaţi, intervenţia ţărilor UE ar încălca în mod grav suveranitatea naţională şi dreptul suveran al Parlamentului de a decide în chestiuni care îi revin de drept.

Se vede aşadar că suveranitatea naţională a luat aici la Bucureşti un înţeles îngrijorător. În primul rînd suveranitatea este înţelească ca un drept discreţionar al membrilor Parlamentului de a decide în interes personal, în al doilea rînd ca o opoziţie furişată faţă de solicitările exprimate deschis ale partenerilor europeni.

Nimeni nu spune pe faţă în România că UE îşi bagă nasul unde nu îi fierbe oala. O spusese desigur Adrian Năstase, dar i s-a atras atenţia că nu este diplomatic. O mai spun ce-i drept economiştii de şcoală veche, care în ciuda evidenţelor deplîng fără încetare privatizarea băncilor şi a resurselor naturale, demonizînd capitalul occidental. Dar la nivelul politicii “responsabile” nimeni nu manifestă această imprudenţă, organizîndu-se în schimb o rezistenţă tăcută. După 1 ianuarie 2007, toate reformele din Justiţie aplaudate la Bruxelles au fost instantaneu demolate, iar corolarul acestei politici este impunitatea perfectă a politicienilor corupţi. Salvarea lui Năstase a devenit aşadar o chestiune de suveranitate naţională.