Imunitatea, o idee bună pe teren nepotrivit

În cele din urmă, ar fi poate mai bine ca imunitatea să fie redusă la declaraţiile politice. Câtă vreme există în Constituţie posibilitatea ca o solicitare a parchetului să fie respinsă, mai devreme sau mai tîrziu, se va întâmpla să fie respinsă. Ţine de natura parlamentului, de suveranitatea sa, să-şi manifeste voinţa proprie. Faptul că, la un moment dat, voinţa aceasta poate ultragia spiritului public este o problemă politică serioasă, dar care, după toate aparenţele, nu mai poate fi rezolvată decât prin modificarea Constituţiei. Nici presiunile publice asupra membrilor parlamentului nu dau roade, căci mandatul imperativ este interzis.

Încă din prima zi a mandatului său, preşedintele Klaus Iohannis a cerut partidelor să convină asupra unei conduite necomplezente referitoare la ridicarea imunităţii. În virtutea suveranităţii sale, Parlamentul poate nu doar să respingă solicitările procurorilor, dar le poate şi încuviinţa. Acesta este sensul suveranităţii, că face orice decizie posibilă. Cu alte cuvinte, preşedintele a căutat nu să învingă voinţa parlamentului, ci să creeze un acord larg în privinţa imunităţii, instituind în cele din urmă un fel de cutumă.

După ultimele evenimente, Preşedintele, a cărui strategie a dat roade numai pe jumătate, nu şi-a putut ascunde o stare de iritare: ”În calitate de garant al respectării Constituţiei şi principiilor statului de drept, nu pot să trec cu vederea faptul că astăzi Parlamentul a blocat din nou o cerere a justiţiei.” Dar problema este că blocarea unei cereri a procurorilor nu e contrară Constituţiei. Dimpotrivă, la Art 72, aliniatul 2 se arată pe larg faptul că arestarea, reţinerea şi percheziţionarea unor deputaţi sau senatori nu se poate face fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. Oricât ar părea de scandalos, votul împotriva încuviinţării arestării este pe deplin acoperit de Constituţie.

Mai departe, în acelaşi mesaj, preşedintele Klaus Iohannis are prudenţa de a folosi condiţionalul-optativ: ”Calitatea de deputat, senator sau ministru nu ar trebui să confere nimănui imunitate în faţa justiţiei”. E adevărat , dar deocamdată această imunitate există. Statul de drept oferă membrilor parlamentului putinţa de a-l proteja pe Dan Şova, căci statul de drept nu înseamnă punerea în practică a unor principii, ci supunerea faţă de un sistem de norme juridice cu valoare generală.

Aşa cum spune Preşedintele, membrii parlamentului nu ar trebui să uzeze de aceste prevederi pentru a-şi crea avantaje, ci doar în cazuri limită. Este o chestiune de educaţie, de rigoare, de respect faţă de spiritul Constituţiei. Căci intenţia legiuitorului constituant nu a fost de a crea un spaţiu de impunitate, ci de a împiedica arestarea abuzivă unui oponent politic. Din păcate, mecanismul acesta de reglare a raporturilor dintre puterile statului riscă să devină un simplu subterfugiu, compromiţând ideea, la origine, corectă a imunităţii parlamentare.

Se pare că, în situaţia concretă a societăţii româneşti, cu înclinaţiile sale vechi şi cu talentul ei fără egal de a converti norma universală în avantaj de familie, nu a mai rămas altă soluţie decât eliminarea completă a imunităţii.

Timp de 10 ani s-a discutat despre modificarea Constituţiei, dar fără niciun rezultat. Iar astăzi apetitul pentru acest tip de dezbatere s-a epuizat cu totul. Nu există niciun imbold pentru o dezbatere naţională serioasă (lumea se plictiseşte repede şi schimbă subiectul) şi de aceea s-ar putea recurge la o modificare rapidă şi sumară, limitată la câteva aspecte cu un vădit caracter de urgenţă.

Art 72 din Constituţie are trei paragrafe: primul se referă la imunitatea în privinţa votului şi opiniei politice, iar al doilea şi al treilea oferă garanţii de imunitate în faţa acţiunilor judiciare, desigur în condiţiile unui discernământ prezumat. Ultimele două paragrafe ar putea fi eliminate. Poate că Jean-Jaques Rousseau avea dreptate când spunea, acum mai bine de două secole, că legile ar trebui adaptate la natura unei societăţi. Dacă libertatea nu se asociază cu o structură morală fermă, atunci poate e mai bine ca normele legale să fie mai constrângătoare. E o concluzie la care nu am fi dorit să ajungem niciodată şi încă mai sperăm că realitatea ne va dezminţi scepticismul.