In Memoriam Alexandru Paleologu

Alexandru Paleologu făcea parte din acea rarissimă categorie de personalităţi cărora le putem fi recunoscători deja pentru simplul fapt de a fi existat odată cu noi, de a ne fi fost contemporani; aceasta şi fiindcă păstrîndu-şi o inalterabilă tinereţe, venea dintr-o altă epocă, aparţinea unei alte lumi, pentru a cărei anihilare comunismul nu „precupeţise” nici un efort , nici o ticăloşie .

Alexandru Paleologu a înfruntat sistemul, în temniţă, apoi în libertate opunînd obtuzităţii - jocul liber al ideilor , încrîncenărilor – dezinvoltura spiritului, dogmelor – supleţea aforismelor , prostiei semidocte - firescul unei erudiţii lipsită de ostentaţie, bădărăniei şi grobianismului – delicateţe şi stil .

„Bunul simţ ca paradox”, cum se şi intitulează unul din volumele sale de eseuri, pare a fi fost în cele din urmă, aidoma unei veste antiglonţ camuflată de o cămaşă fină de mătase, şi o formulă aptă să garanteze invulnerabilitatea la agresiunile epocii. „Eu nu am intrat în viaţa politică, viaţa politică a intrat în mine prin forţa lucrurilor” - afirma autorul „Simţului practic” ( o altă culegere de eseuri apărută în 1972. ) Mărturisirea o făcea Alexandru Paleologu însuşi într-un aşa numit „testament politic” prin care-şi anunţa retragerea de pe scena politică la finele mandatului legislativ 2000-2004 , perioadă în care a fost senator PNL al circumscripţiei electorale Bucureşti.

Pentru cei plecaţi din ţară în timpul epocii comuniste, păstrînd un sentiment secret de vinovăţie faţă de cei buni , rămaşi , lăsaţi în restrişte, vestea numirii imediat după decembrie 1989 a lui Alexandru Paleologu în funcţia de ambasador al României la Paris, a echivalat cu un act de justiţie, a fost resimţit ca un fel de reparaţie oferită de destin pentru umilinţele şi înfrîngerile îndurate. Bucuria a fost de scurtă durată – prima mineriadă a risipit iluziile şi speranţele celor naivi şi optimişti dînd din nou dreptate scepticilor şi pesimiştilor. După alegerile din aprilie 1990, Alexandru Paleologu a „fost dat afară” cum singur mărturiseşte , ceea ce i-ar fi făcut o „plăcere enormă”.

S-a creat în istoria diplomaţiei un precedent - fiindcă nu se mai pomenise ca „un ambasador să conteste din ce în ce mai vehement puterea care l-a acreditat” . Episodul „diplomatic” a fost imortalizat în paginile unei cărţi publicată mai întîi în franceză la editura Ballard , în 1992 apoi în română , un an mai tîrziu, la editura Humanitas sub titlul „Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor”.

Revelaţia imposturii regimului Iliescu devenise aşadar de notorietate publică internaţională odată cu prima mineriadă şi nu în ultimă instanţă şi prin mărturisirile acestui minunat ambasador al unei culturi şi lumi ce a putut supravieţui tăvălugului moral nivelator al comunismului şi buldozerelor idoelogiei.

Alexandru Paleologu a preferat însă – în pofida admiraţiei sale faţă de opozanţii vehemenţi ai regimului – formula unei rezistenţe în care libertatea spiritului raţionalist şi umorul intelectual constituiau principalul antidot la samavolniciile sistemului, la reaua voinţă şi reaua credinţă a unor semeni. Riposta dată de Alexandru Paleologu împrejurărilor trăite este comparabilă cu modul în care Voltaire trata în romanul său „Candide” ororile epocii sale.

Paleologu a fost un reprezentant al raţionalismului iluminist, de sorginte preponderent franceză , a fost poate şi unul din ultimii „dandy” europeni, în sensul în care această etichetă i-a fost atribuită din perspectiva stilului şi unui Ersnt Jünger, un alt apologet al libertăţii „absolute”.

Expresia acestei libertăţi se regăseşte în vocaţia eseistică de care Alexandru Paleologu face dovadă în cărţile sale, de jocul liber al ideilor şi amintirilor, în numeroasele interviuri pe care le-a acordat mai ales în ultima perioadă a vieţii cînd sosise „vremea memoriilor”, texte publicate în reviste şi volume de interlocutori care se bucură deja de o solidă notorietate publică sau se află abia la începutul unei cariere.

Ultimul volum „ Breviar pentru păstrarea clipelor”, apărut la editura Humanitas în 2005 , reia temele cunoscute ale discursului memorialistic reflexiv - anecdotic, dialogic, în inconfundabilul registru al oralităţii fermecătoare şi elegante cu care Alexandru Paleologu şi-a istorisit dintotdeauna întîmplările vieţii, a desfăşurat jocul ideilor şi povestea familiei, vorbindu-le „Despre lucruri cu adevărat importante” celor nu puţini şi nici neînsemnaţi care au avut şansa să-l întîlnească , să-l asculte, să-i fie prieteni , să-i fie şi să-i rămînă admiratori , deopotrivă de aproape şi de departe.