Incendiatorii pe cai mari

Europa e luată cu asalt de refugiaţi. Iar Uniunea nu ştie ori nu poate să reacţioneze adecvat şi solidar, în timp ce şeful Parlamentului European, Martin Schulz, deplânge reşuta în stare de „pur egoism naţional” a statelor membre ale Comunităţii.

La graniţele ei de sud şi răsărit se extind, sub numele de califat, imperii teroriste din ce în ce mai depopulate de foamete, război şi represiune cauzatoare de exod, impunând puţinilor rămaşi în viaţă un islam totalitar cuplat cu înrobirea sub îmblăciul unui regim de epocă de piatră. În replică la afluxul de nou-veniţi, Ungaria lui Viktor Orban îi oripilează pe liderii occidentali, căci edifică ziduri şi garduri de sârmă ghimpată, lăsându-i însă, totodată, pe refugiaţi, să se îndrepte în masă către vest. Unde clasa politică germană îi primeşte cu braţele deschise, în timp ce gloata rasistă şi xenofobă se distrează dând foc căminelor solicitanţilor de azil.

În răstimp, în Marea Chinei de Sud se adună alţi nori grei şi nave de război, căci au sporit sensibil tensiunile sino-nipone. Concomitent, China comunistă organizează în aceste zile cea mai amplă paradă militară din istoria ei. Regimul, anemiat de crashul bursier, de o criză economică ascunsă sub covor de potentaţi şi de catastrofa exploziei de la Tianjin nu se poate lipsi de argumente de autoritate, de semnale de părelnică putere şi de o diversiune.

Lecţia şi-au însuşit-o liderii totalitari ca şi satrapii lor de peste tot. Căci, de partea cealaltă a globului, în sudul Americii Latine, puştile scuipă foc la graniţa venezueleano-columbiană. Bun prieten al lui Putin, al Iranului islamist şi al regimului comunist cubanez, liderul socialist al unei Venezuele extrem de bogate în ţiţei, dar aduse în sapă de lemn după un deceniu şi jumătate de transpunere a unei versiuni locale de naţional-comunism ceauşist, are şi el nevoie de diversiuni. De preferinţă de una externă.

În consecinţă, preşedintele venezuelean Maduro a declarat starea de urgenţă în regiune după altercaţii cu grănicerii columbieni. Acţiune tipică pentru regimurile tiranice, ori de câte ori se confruntă cu probleme interne serioase, operaţiunea lui Maduro pare numai bună să abată atenţia naţiunii de la corupţia şi flagranta incompetenţa economică şi politică a regimului de la Caracas.

Last but not least, în estul Europei ard graniţele ruso-ucrainene şi spiritele dau în clocot, căci Kievul se vede presat de vesteuropeni şi de acordul de la Minsk să opereze o controversată modificare constituţională care, potrivit criticilor ei, consfinţeşte raptul teritorial comis de rebeli pro-ruşi cu sprijinul şi la comanda lui Vladimir Putin. Ai cărui ideologi afirmă că "al treilea război mondial" ar fi "inevitabil", chipurile, din cauza agresivităţii americane. Cu alte cuvinte, vin americanii...

Cum e, în schimb, când „vin ruşii” aflăm în Evenimentul Zilei, din coşmarul care i-a urmărit toată copilăria Angelei Tocilă, chiar și „după ce apucase să vadă filme sovietice despre glorioasa și mândra armată a URSS, chiar după ce învățase la școală că armata rusă a fost eliberatoare”. Se făcea „că veneau rușii. N-aveau chip, dar aveau arme. Fugeam într-o curte să m-ascund, și odată intrată în curtea aceea vedeam că era doar praf, și nici un fir de iarbă, niciun copac în care să mă cațăr, doar un strat gros de colb în care până la urmă îmi săpam o groapă ca un fel de mormânt, mă acopeream apoi cu praf și așteptam acolo să plece rușii, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, inimă ce părea să facă un zgomot atât de mare încât mă temeam să nu răzbată de sub colb până la urechile lor. Mă căutau, răscoleau praful cu baionetele și când ajungeau la un pas de mine, mă trezeam urlând și tremurând: ‚mamăăă, or venit rușii!'. De ce v-am spus povestea asta? Poate pentru că se aud acorduri de balalaikă și cazacioc pe la granițe, se simte miros de vodcă și mahorcă. Și de sânge. Pentru că vreau să trezesc memoria celor ce au uitat, să le spun celor care nu au aflat, cam ce înseamnă Rusia când are chef să 'elibereze' popoare. Rușii nu respectă nicio regulă, nu au milă și nicio urmă de umanitate. Ei vin ca lăcustele, pârjolesc tot și nu lasă în urma lor decât jale și durere. Asta, în caz că pleacă… De obicei rămân cu zecile de ani”.

Mai nou vin nu ca lăcustele, ci ca omuleţii verzi. Ori ca provocatori. În nordul Europei au şocat printr-un selfie, documentând prezenţa inopinată, pe teritoriul Norvegiei, a vicepremierului Dimtiri Rogozin, un ideolog al Rusiei mari cu interdicţie de călătorie în vest, adoptată în ripostă la decizia Moscovei de a cotropi şi anexa Crimeea şi de a invada estul Ucrainei. La capitolul provocări se înscriu şi miile de exerciţii şi manevre militare efectuate de ruşi la frontierele cu NATO, doar în acest an. La fel şi “zăngănitul de săbii nucleare", de care s-a plâns şeful Pentagonului, Ashton Carter. A cărui ţară s-a cam retras însă de peste tot, dacă se face abstracţie de întărirea, pe moment insuficientă, a trupelor NATO de la graniţele răsăritene ale alianţei.

Cui prodest focarele de criză mai mari sau mai mici aprinse pretutindeni? "Hello darkness, my old friend", zice o piesă cântată de Simon and Garfunkel. Înnegurarea, noaptea minţilor n-au limite. Se poate profita uşor de inepţie.„Tot răul e din vina Americii”, ţipă la unison, cuprinse de isterie antidemocratică, o multitudine de site-uri extremiste, naţionaliste, legionare, securisto-comuniste. Ori islamiste. De pildă cele cu afinităţi iraniene ori controlate de Teheran. „Lui Alexandru Florian, evreilor, comuniştilor, masonilor, lui I.G. Farben, Germaniei, Occidentului”, zbiară la rândul lor, nu mai puţin strident, diverşi "lupi dacici" şi alte site-uri Putiniste.

Spre exasperarea democraţilor şi democraţiilor a devenit legiune numărul celor ce-şi petrec timpul exacerbând patimi spre a-i învrăjbi durabil pe mai toţi contra tuturor. Nu mă pot dezbăra de sentimentul că de multiplicarea crizelor profită doar incendiatorii aflaţi, iată, pe cai mari, în timp ce aşteaptă să fie chemaţi să stingă flăcări.

Mă întreb doar, unde or fi pompierii adevăraţi?