Infierarea intelectualilor români

In ultimele zile s-a întărit considerabil suspiciunea că actuala majoritate parlamentară de la Bucureşti l-a suspendat pe preşedintele Traian Băsescu şi a îndepărtat-o pe Monica Macovei din funcţia de ministru al justiţiei în special pentru a stopa lupta împotriva marii corupţii.

Totodată, în lupta pentru imagine, cele două tabere, pro-şi antireformistă pro- şi antiprezidenţială îşi lansează reciproc acuze dintre cele mai grave. In ultima vreme s-au reluat în trombă şi atacurile lansate de ideologii taberei antiprezidenţiale împotriva scriitoriilor şi formatorilor de opinie, care susţin preşedinţia.

Falia produsă inclusiv în societatea civilă românească de tentativa debarcării preşedintelui şi a opririi reformelor impuse, pînă la 1 ianuarie trecut, de imperativul aderării la UE, continuă astfel să se adîncească alarmant. Mai întîi s-au prăbuşit în gaura agitaţiei propagandistice antibăsesciene televiziunile finanţate din buzunarul unei mîini de oligarhi. Apoi s-au precipitat în hăul minciunii diversionişti mai mărunţi, tocmiţi de unii editori şi directori de ziare, spre a le distruge reputaţia prea solidă unor nume tari din cultura românească, precum Gabriel Liiceanu şi H.R. Patapievici. Ambii s-au dovedit relativ greu de demontat dat fiind că sunt autorii onor opere bucurîndu-se de un solid şi meritat prestigiu. Ceea ce nu i-a pus însă la adăpost. Tind mai nou să cadă în prăpastia pseuodargumentelor antiprezidenţiale şi dezinformării dirijate de adversarii reformelor chiar şi unii specialişti, dascăli, profesori universitari.

Recrutaţi în efortul de discreditare a lui Traian Băsescu şi a celor ce-l susţin unii dintre noii inchizitori şi-au reluat în registru brutal ori subtil acuzele la adresa scriitorilor menţionaţi şi împotriva altora, acuzatorii ajungînd pînă la a le contesta dreptul de a fi consideraţi ceea ce sunt, şi-anume intelectuali, mai precis, intelectuali publici.

Motivul pentru care personalităţi prin definiţie independente, precum Andrei Cornea, Alina Mungiu-Pippidi, Ion Vianu, şi mulţi alţi mînuitori de anvergură ai stiloului au trecut cu arme şi bagaje în tabăra prezidenţială e clar. In cauză e bilanţul celor doi ani şi jumătate de prezenţă la Cotroceni a lui Traian Băsescu.

In acest răstimp preşedintele, cu toate neajunsurile personalităţii lui carismatice, în ciuda discursului său uneori repezit şi excesiv a făcut ceea ce nu s-a făcut în România din decembrie 1989 încoace. A spus adevărul despre mafia oligarhiei postcomuniste, autoprivatizate, care conduce din umbră treburile statului inclusiv şi mai ales prin intermediul unui parlament deturnat de la menirea sa de a fi temeioul instituţional al democraţiei. A susţinut din răsputeri lupta pentru reformă şi contra corupţiei. Tot Băsescu a deschis arhivele puse sub obroc ale securităţii comuniste. Şi tot el a condamnat, în fine, comunismul, un act istoric, fără precedent în estul comunizat al Europei, provocînd astfel implacabila duşmănie a activiştilor corupţi convertiţi la capitalism şi ai cozilor de topor ai fostului regim totalitar.

Că toate acestea sunt motive pe cît de suficiente, pe atît de consistente pentru a se investi speranţe în Băsescu şi a se explica fără rest susţinerea sa de către majoritatea societăţii civile şi a intelectualităţii publice româneşti n-a scăpat armatei detractorilor. Dar ofensiva lor împotriva taberei gînditorilor şi publiciştilor îngrijoraţi de alunecarea României spre democratură, stat autoritar ori dictatură parlamentară ignoră sistematic argumentele de bun simţ lămurind sursele angajamentului intelectualilor.

In schimb dezinformatorii şi osînditorii de profesie ai pilonilor intelectuali care-l susţin pe Băsescu fac tot mai frecvent recurs la personalizări abuzive ale dezbaterii. Se mitraliază sub centură, se lansează acuze neacoperite de „plagiat”, împoriva lui Liiceanu, se trage cu o presupusă dedare la ciolanul prezidenţial contra lui Patapievici. Se operează cu atacuri grosolane la adresa unui imaginar trecut pătat sau, după caz, insuficient de glorios în lupta anticomunistă, a celor condamnaţi fără drept de apel de ideologii ad-hoc ai majorităţii parlamentare.

Nimic nou, în toate aceste manevre străvezii ale unei pseudoelite invidioase pe veritabila elită. Veche e şi tentativa oştirii detractorilor de-a înhăma la carul lor manipulator personalităţi de incotestabil prestigiu naţional şi internaţional, precum Bronislaw Geremek sau Doina Cornea. Ori de a-l trage în noroi pe Băsescu extrăgînd capital din popularitatea sa şi, ca atare, prin atac pieziş, din prezumtivul său „populism”.

Ceva mai nouă şi deosebit de greţoasă este însă, în acest context, încercarea unora dintre criticii intrării în acţiune a filosofilor români de a zgîndări reflexul individualist şi anticolectivist al gînditorilor. Se urmăreşte astfel torpilarea angajării lor politice. Opintirea lor în favoarea democraţiei şi a statului de drept precum şi eforturile lor pragmatice de a clarifica, de a orienta şi de a elimina confuzia generată prin dezinformare e pusă sub semnul „înregimentării” şi al unei presupuse „complicităţi” a intelectualilor la o inventată mişcare totalitară.

S-a ajuns ca ideologii actuali ai mafiei postcomuniste să condamne în bloc întreaga intelectualitate românească sugerînd că, pentru a-şi cîştiga ori păstra popularitatea, breasla celor ce gîndesc ar face corp comun cu popularul Băsescu şi cu masele. La rîndul lor, "masele", ori măcar reprezentanţii ei din forumurile internet ar înclina chipurile spre "legionarism" şi măsuri de forţă împotriva instituţiei democratice a parlamentului. Citim de pildă într-un articol că, „entuziasmul intelectualilor pentru Băsescu” ar fi lipsit de "principialite", de "spirit critic" şi de "criterii de raţionalitate". Sub semnătura unui oarecare Daniel Barbu mai aflăm că, dacă noţiunea de intelectual ar corespunde definiţiei ei celei mai restrictive, am fi pasămite „constrînşi să constatăm că, în România intelectualii sunt încă absenţi”.

Iată unde s-a ajuns. Spre a se amplifica mistificarea nimic nu pare prea infam condeierilor din solda lui Felix-Voiculescu, Geoană et eiusdem farinae. S-au convertit sofistic pînă şi bîtele retorice ale minerilor de odinioară. Spre a se deşira cu nesaţ fina ţesătură a societăţii civile postceauşiste s-au reluat eforturile demolării intelectualilor, aceiaşi care, vai, şi azi „gîndesc şi nu muncesc” (ca un Priboi şi cei 322). Incît dispreţul deputaţilor antiprezdenţiali faţă de constituţia şi electoratul României îşi găseşte echivalentul şi corespondentul perfect în desconsiderarea, de către pseudointelectuali frustraţi, a elitei celor chemaţi şi capabili, moral şi spiritual, să formeze opinia naţiunii.

Pentru a maximaliza deruta în acest război ideologic declanşat de majoritatea parlamentară s-a trecut şi la atacuri nemiloase împotriva celor ce–ar putea arbitra din exterior disputa politică internă. Infierate virulent sunt publicaţii şi posturi de radio occidentale de prestigiu, care au acuzat puciul cleptocraţilor din parlamentul României şi revenirea lui Ion Iliescu la putere prin lovitură de stat In revanşă mediile apusene se văd învinuite că ar participa la o campanie (ocultă, cum altfel) de internaţionalizare a crizei.

Inverşunarea fără limite a mercenarilor antiintelectuali indică şi proporţiile mizei confruntării actuale. De aici încolo nici o minciună, oricît de primitivă ori rafinată ar fi nu mai poate fi exclusă din acest duel. Victimele ei, dacă Băsescu nu supravieţuieşte politic plebiscitului, riscă să fie însă nu doar preşedintele ales şi intelectualii care-l apără, ci însăşi democraţia românească şi, prin urmare, poporul român.