Inflaţia de ofiţeri acoperiţi şi penuria de adevăr pe faţă

Teoretic, Securitatea, cu tot cu uriaşul ei aparat dezinformator ar trebui să fie o poveste de domeniului trecutului îndepărtat. Dar nu e, cum s-a văzut între altele din cariera de informator a fondatorului unui imperiu mediatic din care fac parte şi Antenele. Şi actuala campanie electorală, marcată între altele de controverse despre ofiţeri acoperiţi, sau despre o stranie candidatură la preşedinţie a unui şef de serviciu secret, ex-diplomat în epoca în care poliţia politică a regimului comunist mai tăia şi spânzura, infirmă prezumţia de mai sus.

„Sunt ofiţer sub acoperire” a spus Robert Turcescu. Şi s-a pornit urgia. Şi m-am întrebat de ce.

Fiindcă e evidentă apropierea mare dintre analiştii pe faţă şi cei din umbră, din care, cu trimitere la strategii Stratfor, a rezultat ceea ce anglo-saxonii numesc „open-source intelligence”.

Fiindcă, altfel spus, deşi nu-i bună, şi indiferent dacă ne place sau nu, înrudirea strânsă dintre meseria de jurnalist şi cea de agent secret numai secretă nu e.

Fiindcă, în fine, securist Turcescu n-a fost.

În schimb, căzutul ziarist a tot stârnit, pe când mai călărea cai mari, invidii pe măsură. Vedetă prezentabilă, dotată, până la îndoielnica sa scufundare într-o destăinuire modulată mistic, cu un incontestabil dar retoric, Turcescu era un ziarist la modă. Unul cu impact, cu public, cu talent, cu influenţă.

Pe cea din urmă a exercitat-o, în plus, într-o ţară cu o presă aflată constant, ca a patra putere în stat, în colimatorul politicienilor corupţi cu ambiţii de mărire şi branşare la resurse de formare şi deformare a opiniei publice. A jucat Turcescu teatru? L-au şantajat? S-au dovedit presiunile exercitate asupra sa prea tari pentru un psihic labil? Tot ce se poate. Nu ştiu ce anume se ascunde, concret, în spatele mărturisirii gazetarului Turcescu, un ziarist excepţional, care şi-a făcut datoria excelent atât ca autor al Dilemei Vechi, cât şi ca jurnalist şi moderator de televiziune.

Spun excelent, pentru că, altfel decât bună parte din colegii săi din gaşca senzaţionalistă şi altfel decât 99 la sută din inşii care populează lamentabilă clasă politică bucureşteană, Turcescu ştie să vorbească şi să scrie corect, dovedind, pe lângă talent, virtutea elementară a unui gazetar: un rar respect faţă de limba maternă.

Spun excelent, întrucât în textele publicate şi în moderaţiile sale n-am observat niciodată să fi fost obsecvios, lingău, servil şi obedient faţă de cei cu pâinea şi cuţitul, aşa cum ne-au obişnuit nenumăraţii soldaţi de partid şi de stat din pseudopresa mogulizată.

Spun excelent, fiindcă misiunea ziaristului este să informeze corect şi să-i controleze pe cei puternici. Or, exact această sarcină s-a străduit vizibil să şi-o asume Turcescu.

Rămâne unui bilanţ viitor, întocmit la rece, nu sub imperiul pasiunilor dezlănţuite, să stabilească dacă i-a reuşit. Dacă a fost ce-a vrut să pară: un avocat onest al celor fără de putere, o sursă de informaţie veridică, un partener de interviuri, un analist şi un comentator competent pentru o masă altminteri manipulată rău de potentaţi periculoşi pentru democraţie, pentru statul de drept şi alianţele occidentale ale României. Cert e, că onestitatea ori competenţa nu l-au păzit când a clacat. Fiindcă, dacă n-a jucat un rol, pare clar, din modul abrupt şi registrul metafizic al spovedaniei sale, că, psihic, a clacat. Concomitent, nu-mi pot imagina că, dacă a fost cu adevărat „acoperit”, serviciile i-au dat preţioase indicaţii editoriale. În fond de ce ar fi făcut-o. Nu acesta e rostul unui militar, fie el şi „infiltrat”,

Nu putem judeca profiluri şi fapte ascunse. Dar putem cântări cărţi date pe faţă. Din unghiul intereselor românilor, am convingerea că, în bună parte, produsul gazetăresc al muncii sale scoate la iveală un ziarist nu doar inteligent, ci şi integru. Nu-i deloc puţin. Şi chiar dacă, o vreme, nu ar fi fost aşa, prin gestul său reparatoriu, de a-şi lua adio de la viaţa publică ar fi avut dreptul la solidaritatea breslei şi la simpatia publicului. Cu atât mai mult cu cât, departe de a-l imita pe Victor Ponta cu minciunile lui fără de număr, ex-moderatorul de la B1 nu s-a gândit să candideze la preşedinţie. Ci, dimpotrivă, în numele onestităţii faţă de telespectatori a avut puterea să nu cedeze şantajului, să renunţe la mari venituri şi prestigiu şi să se retragă. Cu toate acestea, „lumea bună” s-a înghesuit să ridice piatra. Şi s-o arunce prima. Ce jalnic. Ce ruşine.

Am auzit decretându-se că n-ar fi de trăit într-o „ţară de colonei sub acoperire”. În ce mă priveşte, gradat simplu, cum am rămas, n-aş trăi în nicio „ţară de colonei”, indiferent de gradul lor de conspirare. Dar n-aş avea nimic împotriva unui stat în care culmea colonelului sub acoperire să fie un Robert Turcescu ziarist, pe care căinţa şi remuşcarea să-l împingă să refuze să trăiască sub o dublă comandă şi să vrea să nu mai mintă, ca jurnalist.

Aş avea în schimb ceva împotriva unui regim pentru care adevărul, libertatea şi, în genere, valorile morale nu există, ori sunt chestii numai bune de călcat în picioare, iar ziariştii, tot mai sporadici şi răzleţi, care le caută şi le interiorizează, nişte "pupincurişti vânduţi” băsismului. Altfel spus, nu băsismul e în chestiune. Nici Turcescu, livretul său militar, ori prezumtiva sa carieră „conspirativă” sunt problema, oricât de mulţi comentatori, deranjaţi grav, între altele, de stilul mistic al autodeconspiratului lent-colonel au găsit de cuviinţă să sară ca arşi.

Din păcate, buba României acestor zile e că are prea puţini demisionari din raţiuni de conştiinţă. Suferă de o penurie de adevăr. Posedă, în schimb, interminabile oştiri de Ponta, Tăriceanu şi compania, candidaţi la demnităţi în ciuda minciunilor şi semnăturilor lor pe plagiate sau bileţele roz. Buba cea mare e caracterul precar şi fragil al unei democraţii păstorite de o clasă politică prea vulnerabilă la corupţie, la influenţele vechii Securităţi şi la presa aservită ei.