Iniţiativă europeană de condamnare a crimelor comuniste

La 16 ani de la căderea blocului comunist, deputaţii europeni condamă crimele săvârşite de către regimurile totalitare. La prima vedere, se observă că această grijă a parlamentarilor vine puţin cam târziu. Mai amplu privită această situaţie, se poate spune că totuşi este prea devreme dat fiind faptul că aceste condamnări au reuşit doar pe jumătate. Parlamentarii europeni au hotărât, la Strassbourg organizarea unei conferinţe internaţionale privind această temă, înfiinţarea un muzeu pentru milioanele de victime ale regimului comunist şi, mai ales, să îi ancheteze pe cei de pe urma cărora s–au pierdut zeci de milioane de vieţi omeneşti. Foarte mulţi dintre parlamentari, mai ales cei din Europa de est şi de sud-est se opun acestor planuri. De ce? Se tem de ceva anume? Se va sfârşi cariera lor dacă se vor deschide anumite dosare secrete? Foarte mulţi foşti membri ai partidelor comuniste se feresc de adevărul istoric ca dracul de tămâie. Ei nu au argumente clare, ci se eschivează. Deseori au fost comparate numerele crimelor dictaturii roşii comuniste de cele ale regimului fascist. Ca şi cum suferinţa, chinul şi durerea provocate de una dintre ele ar contrabalansda această situaţie. Mulţi dintre euro-parlamentarii din est au ales să tragă o şteargă cu buretele trecutul istoric şi au vârât sub preş atrocităţile comise de regimul comunist. Cei care gândesc asta nu au înţeles principiul democraţiei: Democraţia nu poate prospera decât atunci când demnitatea umană se află în siguranţă, unde fiecare răspunde pentru ceea ce a făcut, chiar şi juridic. Altfel formulat: Cel care îi apără pe făptuitorii despotismului şi iartă crimele comise de un regim dictatorial, nu se poate numi democrat.

Este bine şi corect ca trecutul comunist să se afle în vizorul Consiliului Europei. Fantoma comunismului, ca să îl cităm pe Karl Marx, nu a fost izgonită total din Europa. Ea bântuie, în continuare, prin palatele prezidenţiale din fosta Unuine Sovietică, prin cazarmele militare din Serbia, prin instanţele albaneze, prin redacţiile din Rusia sau prin serviciile secrete din România. Chiar şi după apusul Uniunii Sovietice trăieşte, în fiecare dintre ţările din estul Europei un „homo sovieticus” care aduce cu el ura faţă de imperialism, de NATO şi, în general faţă de ţările occidentale.