Integrarea copiilor de emigranţi: argumente pro şi contra

Într-un punct, Premierul bavarez, Edmund Stoiber, are dreptate: în şcolile germane ar trebui să domnească disciplina şi buna cuviinţă. Şcolarii ar trebui să stăpânească îndeajuns de bine limba germană, încât să poată urmări şi înţelege cursurile. Elevii nu ar trebui să aibă posibilitatea formării unor benzi criminale, pentru a-şi ameninţa apoi profesorii şi colegii cu arme. Exact aceste lucruri sunt frecvente astăzi în şcolile germane. Cel mai recent exemplu fiind semnalul de alarmă lansat de o şcoală din Berlin. O instituţie de învăţământ, în care profesorii au devenit victime ale elevilor, în majoritate copii de emigranţi care refuză să se integreze. Imediat, numeroase alte şcoli au semnalat probleme similare. Parlamentul de la Berlin a decis să acorde atenţie dezbaterilor pe această temă, dezbaterii care au loc în cadrul unui aşa numit „summit al integrării”.

Numeroase luării de poziţii, apariţii publice ale politicienilor care condamnă atitudinea tinerilor emigranţi au transformat dezbaterea într-una naţională.

Conceptele necesare unei mai bune integrări a copiilor de emigranţi trebuie bine elaborate. Suprinzătoare este poziţia conducerii landului Bavaria, care se avântă într-o soluţie unilaterală, anunţând amendarea părinţlor aşa numiţilor „copii străni” care nu participă la cursurile pre-şcolare de limbă germană. Un asemenea curs este, din punctul de vedere al integrării, foarte important, pentru a acorda mai multe şanse ulterior, în timpul şcolii, în exercitarea profesiei ca şi în viaţa socială – pe de-o parte. Pe de altă parte însă, se pune întrebarea dacă integrarea trebuie forţată într-adevăr prin aplicarea de amenzi. Nu trebuie neglijat nici riscul ca cei care nu reuşesc testul de limbă să fie trimişi la şcoli speciale şi în aceste şcoli speciale să se formeze grupări violente.

Nu există reţete de succes şi presiunile sunt indicate, într-o anumită măsură. Totuşi, se impune găsirea unei soluţii mai bune, care să-i încurajeze pe părinţi încă din primii ani ai micuţilor, fără amenzi, introducerea de obligaţii şi separarea copiilor pe motive de origine.

Politicieni precum Edmund Stoiber trebuie să accepte că tocmai ameninţările şi izolarea celor care „resping integrarea” sunt cum nu se mai poate mai neproductive. În primul rând, soluţionarea problemelor a fost transferată ţărilor de origine ale emigranţilor, ţări în care copii nu au trăit niciodată. Tinerii sunt marcaţi de educaţia primită acasă ca şi de societăţile paralele, cea în care trăiesc şi cea din care provin familiile lor. În al doilea rând, asemenea decizii pot implica un proces de solidarizare a copiilor şi adolescenţilor pe criterii etnice sau religioase. O greşeală uriaşă pentru societatea germană care trebuie să accepte că şi tinerii de origine turcă, arabă sau rusă au dreptul să îşi facă un rost în Republica Federală.

Politicienii conservatori au dreptate când susţin că integrarea nu este un proces unilateral. Emigranţilor trebuie să le fie clar că şi ei aparţin societăţii, ca şi germanii, cu toate drepturile şi îndatoririle ce le revin în aceste condiţii. În acest context, oamenilor nu trebuie să li se insufle sentimentul că ar fi nedoriţi în Germania.