Intelectualul faţă cu omul politic

În 1990 mai mulţi intelectuali de prestigiu s-au implicat în spaţiul public, iar unii dintre ei au încercat să se implice şi în lupta politică. Au fost acuzaţi că se amestecă acolo unde nu e treaba lor. După această perioadă, ani de-a rîndul aceiaşi intelectuali au fost acuzaţi, mai ales din partea presei, că nu se implică în politică, preferînd să rămînă în turnul lor de fildeş.

S-au purtat mai multe polemici pe această temă, avansîndu-se ideea că alta ar fi fost soarta României dacă intelectualii de prestigiu şi-ar fi asumat răspunderi politice.

La vîrful puterii, fostul preşedinte Ion Iliescu nu a fost niciodată înconjurat sau susţinut de intelectuali de marcă. Dimpotrivă, personalităţile publice autentice i-au fost întotdeauna potrivnice.

Celălalt fost preşedinte, Emil Constantinescu, s-a bucurat de o largă susţinere a intelectualilor, pînă cînd a ajuns la Cotroceni. Apoi, fără prea multe ezitări, cei mai mulţi intelectuali i-au retras şi sprijinul, şi simpatia. Pe bună dreptate, s-au simţit păcăliţi. Altfel spus, după ce Constantinescu a ajuns la putere cu sprijinul intelectualilor, cuvîntul acestora nu a mai contat pentru el.

A venit rîndul lui Traian Băsescu să fie susţinut de intelectuali pentru a ajunge la Cotroceni. De această dată, susţinătorii preşedintelui nu i-au mai retras sprijinul în timpul mandatului, apreciind cîteva acţiuni ale acestuia, între care lupta împotriva corupţiei, predarea arhivelor SRI către CNSAS şi condamnarea comunismului.

În războiul dintre Băsescu şi Tăriceanu, intelectualii autentici şi responsabili s-au plasat corect de partea lui Băsescu. Iar atunci cînd monstruoasa coaliţie din parlament l-a suspendat pe preşedintele Băsescu, aceiaşi intelectuali au fost de partea preşedintelui, mai exact, împotriva jocului murdar petrecut în parlament.

O calitate reală a preşedintelui Băsescu este aceea că apreciază valoarea şi competenţa. Probabil că şi datorită acestui aspect, intelectualii îl susţin în continuare. Implicarea mai activă a intelectualilor în spaţiul public poate conduce, la un moment dat, şi la implicarea unora dintre ei în politică, în calitate de jucători.

Pentru că omul politic român este în totalitate necalificat. El nu acumulează capital intelectual, economic şi social, înainte de a intra în politică şi de a aspira la o anumită funcţie. Este pur şi simplu propulsat în acea funcţie prin relaţii de afaceri, interese sau rudenie, venind dintr-un perfect anonimat.

Calificarea profesională a intelectualilor nu este contestată de omul politic, însă este delegitimată atunci cînd s-ar apropia de terenul politic.

Încercînd să protejeze casta politică de intelectuali, omul politic nu face decît să se teamă că ar putea veni o zi cînd el ar apărea, prin contrast, în adevărata sa goliciune, incompetenţă şi demagogie.