Israelul şi bătăliile sale pierdute

Într-un târziu, la 11 septembrie 2001, lumea liberă a sesizat în fine că se află angrenată în război cu islamismul extremist. Edificarea, precară şi incompletă până azi, nu s-ar fi produs, dacă n-ar fi avut loc mega-atentatele al Quaidei. Dar acest război, declanşat de forţe fundamentaliste din lumea islamică împotriva valorilor occidentale, începuse cu decenii în urmă, prin revoluţia iraniană şi exportul ei, precum şi prin repetatele şi concertatele atacuri arabe contra statului evreu. Un stat, resimţit în vaste zone ale universului musulman, drept un corp apusean, străin şi ostil, implantat în Orientul Mijlociu.

Între timp, tiermondista campanie anti-israeliană s-a diversificat şi a devenit net mai eficientă. Terorismul sinucigaş a încetat de mult să fie singura armă de care se folosesc extremiştii. Sub impactul extinderii relativismului cultural în occident şi a transformării corectitudinii politice într-o ideologie atotcuprinzătoare, militantismul anti-sionist a învăţat să se folosească deopotrivă de orice slăbiciuni sau reflexe antisemite din lumea apuseană, ca şi de forţa percutantă a imaginii televizate.

Cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, Israelul s-a văzut supus unei intense ofensive propagandistice. Iniţiat în timpul celei de-a doua Intifade şi ajuns la apogeu mai întâi în 2006, în timpul confruntării cu organizaţia şiită pro-iraniană Hizbullah, apoi în 2008 şi 2009, în urma campaniei anti-Hamas din Gaza, acest război televizat are un scop clar.

Purtată, chipurile, în numele „păcii" şi a „idealurilor umanitare", obiectivul străveziu al acestei campanii este să-i sustragă statului evreu legitimitatea şi să-l izoleze pe plan internaţional. În acest context, ea aminteşte de similarele operaţiuni "de agit-prop" declanşate de sovietici în anii 50, 60 şi 70, cu sprijinul şi complicitatea multor intelectuali de stânga din Apus. Diferenţa dintre campania actuală şi cea a Moscovei din timpul Războiului Rece e însă clară. Cea din urmă a eşuat jalnic graţie coeziunii occidentale şi inepţiei propagandiştilor Kremlinului. Cea actuală are toate şansele să fie încununată de un triumfător succes.

Operaţiunea israeliană de stopare a flotilei pornite spre Gaza spre a sparge blocada impusă Fâşiei după acapararea puterii în zonă de către gruparea extremistă Hamas s-a soldat nu doar cu morţi şi răniţi. Deşi înregistrările video difuzate de israelieni relevă că militarii statului evreu au acţionat în legitimă apărare, eşecul propagandistic al Executivului de la Ierusalim e evident. Sub presiunea tot mai influentei opinii publice islamice, Israelul s-a văzut confruntat din capul locului cu o indignare şi o condamnare internaţională cvasi-unanime. În plus, conform vrăjmaşilor săi, statul evreu ar fi comis „un masacru” şi şi-ar fi devoalat „barbaria".

În fapt, Israelul şi-a trădat proasta pregătire la nivelul serviciilor secrete. Statul evreu şi-a mai demonstrat incapacitatea de a face faţă, în mod adecvat, necesităţii de a menţine blocada impusă extremiştilor pro-iranieni din Gaza, precum şi, mai ales, de a contracara eficient campania publică internaţională de ţintuire a statului evreu la stâlpul infamiei.

Evident, dacă, înainte de a se înarma cu răngi de fier, aşa-numiţii „activişti pentru pace” ar fi dorit cu adevărat aplanarea conflictului israeliano-arab şi nu intensificarea lui, ar fi avut multiple posibilităţi s-o facă. S-ar fi putut de pildă declara de acord cu formulele de compromis propuse de oficialităţile israeliene, bunăoară de a se transporta ajutoarele umanitare prin portul israelian Ashdod. Că le-au respins nu e întâmplător, ci ţine de un calcul tactic şi strategic. Cel tactic a ieşit. Israelului i s-a mai pricinuit o înfrângere diplomatică fără precedent, precum şi un prejudiciu de imagine enorm.

Dar şi Anglia şi-a pierdut în istorie mai toate bătăliile. Nu însă pe cele decisive.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu