Israelul şi normalitatea

Preşedintele SUA, Barack Obama a felicitat luni seara statul evreu. A făcut-o în termenii uzuali unor asemenea demersuri diplomatice. Dar, la împlinirea a 63 de ani de la înfiinţarea sa, Israelul continuă să fie departe de fi un stat ca oricare altul.

Orice se poate spune - şi s-au şi spus despre Israel adevăruri, semi-adevăruri, minciuni gogonate. Un singur lucru nu se poate spune, pentru că n-ar crede nici duşmanii şi nici prietenii săi. Şi-anume, că este un stat normal.

Apărut pe când cerurile Europei abia începeau, timid, să se limpezească, să scape de mirosul morţii şi de fumul rugurilor aprinse de nazişti în sistemul lor concentraţionar, în care Hitler şi ai săi exterminaseră 6 din cele 11 milioane de evrei europeni, Israelul este cel mai bătrân stat tânăr din istorie.

Existenţa şi-o datorează unui mănunchi de factori dintre cei mai diverşi. Printre ei se numără, indiscutabil, vizionara mişcare sionistă, condusă la un moment dat, cu mult succes, de Theodor Herzl. Prin intermediul afacerii Dreyfuss, la cumpăna veacurilor XIX şi XX, ziaristul austriac avea să înveţe în calitatea sa de corespondent de presă la Paris că antisemitismul nu e doar un fenomen caduc şi o maladie demodată, un soi de canibalism al vremilor străvechi, pe care civilizaţia îl lasă automat în urmă pe măsură ce progresează. Descoperind că ura faţă de evrei rămâne o boală acută chiar şi în occidentul iluminat, Herzl avea să-şi scrie epocala carte, intitulată „Statul evreu”.

A urmat, în 1917, declaraţia Balfour, semn indubitabil că, pentru foarte scurtă vreme, englezii au înţeles şi au promis să promoveze imperativul repatrierii evreilor exilaţi de pe meleagurile biblice timp de 2000 de ani.

Nazismul şi fascismul, cu tot cortegiul lor de discriminări anti-evreieşti au accelerat şi intensificat procesul reîntoarcerii credincioşilor mozaici în Ţara Sfântă şi în Oraşul Sfânt din care fuseseră alungaţi de romani, cu mii de ani înainte.

În fine, la 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite avea să hotărască, în pofida voinţei Marii Britanii, pe-atunci puterea colonială, împărţirea Palestinei şi înfiinţarea unui stat evreu alături de unul arab. Evreii au acceptat decizia, arabii nu.

Consecinţele acestui refuz se cunosc. Au urmat o serie întreagă de războaie, între care cel de independenţă, din 1949, şi cel zis „de 6 zile”, din iunie 1967, câştigate toate de evrei. Răstimpul dintre variile conflagraţii militare s-a văzut umplut cu decenii de terorism anti-israelian şi cu revendicări mutuale de teritorii, considerate arabe - şi ca atare ocupate de israelieni - nu doar de către palestinieni, ci şi de mare parte din Comunitatea Internaţională.

Concomitent, antisemitismul, socotit în vest, decenii la rând, intolerabil, după catastrofa nazistă, s-a re-ivit încetul cu încetul în scenă, începând să domine nu doar lumea islamică şi arabă, ci, pe alocuri şi vestul Europei, în formula sa anti-sionistă. În paralel, la nivel internaţional, a luat amploare o mişcare de delegitimare a statului evreu.

La 63 de ani, acest stat, ajuns la vârsta la care mulţi se pensionează, continuă să fie o entitate deopotrivă foarte tânără şi extrem de bătrână - devreme ce este ţara uneia dintre cele mai vechi naţiuni ale pământului.

Dar, altfel decât în cele peste 6 decenii trecute de la fondarea sa, Israelul actual se confruntă cu o serie de schimbări, aparent fundamentale, ce vizează atât conştiinţa sa de sine, cât şi regiunea în care există. Conştiinţa de sine, pentru că, în faţa încercărilor antisemite de transformare a statului evreu într-o entitate ilegitimă a devenit clar că proiectul sionist, o istorie, altminteri, de mare succes, a dat totuşi greş în tentativa de a le redea evreilor nădăjduita normalitate. Iar regiunea, fiindcă nu e clar încotro se va îndrepta ea după „arabeliunile” din zonă şi uciderea lui Osama bin Laden.

Pe de altă parte, dat fiind caracterul formidabil al provocărilor care confruntă statul evreu încă de la înfiinţarea sa, e cert că, sărbătorind 63 de ani de-atunci, israelienii au toate motivele să fie mândri de ceea ce au realizat.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz