Israelul, terorismul şi armele de distrugere în masă

Înţelepciunea convenţională europeană susţine că n-ar exista chipurile o soluţie militară a problemei teroriste şi cu atât mai puţin a celei de sorginte islamistă, numită djihadism. Ultimul raport al şefului serviciului secret intern israelian, Shin Beth, demonstrează contrariul. In faţa terorismului palestinian forţele de securitate israeliene au obţinut succese cu atât mai notabile şi importante, cu cât au reuşit bunăoară să elimine doi din şefii grupării extremiste islamice Hamas, iar numărul atentatelor sinucigaşe reuşite de palestinieni pe teritoriul israelian s-a redus drastic în ultimii doi ani. Incât, potrivit şefului Shin Beth, Avi Dichter, departe de a fi un ocean, terorismul este un butoi, fie şi mare, la fundul căruia se poate însă ajunge dacă se continuă războiul antiterorist. Ceea ce nu înseamnă că atentatele vor dispărea cu totul.

Realitatea de pe teren pare să-i dreptate oficialului israelian, desfiinţînd ipoteza mult îndrăgită de stânga europeană, potrivit căreia lupta împotriva djihadismului ar implica în mod necesar concesii politice (făcute fireşte extremiştilor). In fapt, e net mai probabil ca succesul combaterii terorismului să rezide în demonstrarea manu militari, deci prin mijloace de forţă, a zădărniciei oricărei tentative extremiste de obţinere prin violenţă a unor avantaje politice. Probarea inutilităţii terorismului şi a hotărârii ferme de a-l combate, combinate cu mijloace de disuasiune convingătoare, pare nu doar antidotul cel mai eficace în lupta împotriva fascismului islamist; ci, e, în mod cert şi ceea ce a determinat supravieţuirea statului evreu în faţa îndelungatei şi funciarei ostilităţi a lumii arabe şi musulmane. Dincolo de realitatea actualităţii, la aproape 4 ani de la izbucnirea celei de-a doua intifade palestiniene, testul (istoric) cel mai important al acestei teze l-au constituit acordurile de la Oslo. Acorduri care deschiseseră indubitabil un orizont politic în beneficiul palestinienilor. Fără să conducă la aplanarea conflictului, deschiderea acestui "orizont politic", vehement reclamat atunci şi de stânga europeană, a determinat în cele din urmă (după eşecul planului de pace Barak/Clinton) izbucnirea, în toamna anului 2.000 a celei mai sângeroase manifestări a litigiului din interminabila istorie a confruntărilor israeliano-arabe. A căror natură, să nu uităm, s-a modificat după atentatele de la 11 septembrie 2001 asupra Americii, fără ca statul evreu să se confrunte cu mai puţină vrăjmăşie din partea unora din statele arabe şi musulmane. Ci dimpotrivă.

Or, unul din cele mai persuasive mijloace de descurajare, de care dispune Israelul a devenit în ultima vreme obiectul unur presiuni din ce în ce mai ample dirijate împtirva Ierusalimului. In chestiune sunt, în speţă, puterea nucleară israeliană, şi încercările tot mai insistente de a determina statul evreu să renunţe la bombele sale atomice, în ciuda eforturilor tot mai persistente ale tiranicului regim fundamentalist-islamic iranian de a obţine arme de distrugere în masă. Şeful Agenţiei pentru Energie Atomică, Mohamed el Baradei, s-a deplasat marţi în Israel spre a discuta cu oficialităţile de la Ierusalim propunerea sa de transformare a Orientului Apropiat şi Mijlociu într-o zonă denuclearizată. Propunerea – o concesie faţă de lumea arabă şi islamică - a urmat tot mai stridentelor critici împotriva strădaniilor Comunităţii Internaţionale de a împiedica accesul Iranulului la bombe atomice, în vreme ce "Israelul e lăsat să le posede". El Baradei – şi nu doar el - ştie fireşte că nu se poate compara o democraţie, precum cea israeliană, cu un stat totalitar teocratic, precum cel iranian. Totuşi, Baradei a plecat la Ierusalim.

Ce supremă pierdere de vreme! Dacă, la insistenţele lumii arabe şi islamice, el Baradei întreprinde acest futil efort, iar Comunitatea Internaţională este autentic îngrijorată de eventualitatea unei curse a înarmărilor nucleare în volatilul Orient Mijlociu, s-ar fi recomandat cu totul altceva. Bine ar fi fost de pildă, ca europenii să-şi amplifice presiunile asupra Iranului. Pentru că un fapt e cert. Israelul nu va putea fi niciodată convins să renunţe la probabilul său scut nuclear – atât de util, să nu uităm – în epoca în care Irakul lui Saddam Hussein lansa rachete Scud lipsite de ogivele chimice aferente asupra statului evreu, - cîtă vreme Teheranul nu va renunţa la propriile sale ambiţii atomice. Cu atât mai mult cu cât Iranul militează în continuare, vehement, pentru distrugerea statului evreu. Şi date fiind ogivele nucleare aflate în posesia Pakistanului, - o ţară totuşi musulmană – e greu de crezut că Israelul se va lipsi curând de singurul atu capabil să-i convingă duşmanii să nu recurgă la un atentat de tip strategic. De pildă un atac cu arme de distrugere în masă riscînd să se soldeze nu cu zeci de morţi, ori sute, ci poate cu zeci de mii de victime.