Istoria se repetă dramatic şi nimeni nu învaţă nimic

În anul 2005 un pachet de legi privitoare la reforma Justiţiei, prevăzând, printre altele, pensionarea unor judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost adoptat de guvernul Tăriceanu prin angajarea răspunderii. Ministru al Justiţiei era pe vremea aceea Monica Macovei, care semnase legile referitoare la Justiţie şi primenirea aparatului judecătoresc. Aşa cum ne amintim, Curtea Constituţională a invalidat multe dintre prevederile acelor legi, printre care şi aceea referitoare la pensionarea magistraţilor care împliniseră o anumită vârstă. Ne amintim, de asemenea, că unul dintre judecătorii de la CCR era soţul unei judecătoare de la Înalta Curte. Actuala deputată europeană Monica Macovei a protestat atunci vehement, cerând revocarea judecătorului care s-ar fi găsit în conflict de interese. Mulţi alţi politicieni din rândurile alianţei guvernamentale au protestat împotriva CCR, pe care au acuzat-o că reprezintă un ultim bastion al puterii pesediste. Ne amintim, iarăşi, că CCR l-a salvat pe Adrian Năstase de o percheziţie umilitoare şi poate relevantă.

Astăzi CCR dă o sentinţă care pare să salveze PDL de la dispariţia politică. Militanţi USL, la fel cum odinioară făcuseră în trecut democraţii şi liberalii, acuză Curtea Constituţională că este un ultim bastion al puteri pedeliste. Istoria se repetă întocmai.

Este Curtea Constituţională un organism politic sau nu? De-a lungul timpului absolut toţi liderii politici implicaţi în acţiuni la înalt nivel au adus pe rând Curţii Constituţionale cele mai grave reproşuri. Inclusiv preşedintele Traian Băsescu, care a declarat recent că a devenit mai înţelept cu timpul şi că recunoaşte astăzi instituţiei o funcţionare ireproşabilă. Declaraţiile sale au prefaţat o ceremonie de decorare a membrilor Curţii Constituţionale.

Dar privind situaţia Curţii în ordine istorică, cumulând reproşurile fie ele şi retractate ulterior în circumstanţe schimbate, nu putem să nu remarcăm că o reformă este necesară. Fie că judecătorii de la Curtea Constituţională au fost părtinitori, fie că, dimpotrivă, au fost imparţiali, o mare neîncredere a planat mereu deasupra acestui for, bănuit de cele mai meschine angajamente. În 2010, bunoară, înalţi demnitari guvernamentali au insinuat că judecătorii, care au luat în dezbatere o contestaţie împotriva măsurilor de asteritate, nu au făcut altceva decât să-şi salveze propriile pensii.

Ar fi vital, de aceea, ca partidele româneşti să recurgă la un sistem de alegere a judecătorilor care să facă imposibile criticile şi contestaţiile, oricare ar fi deciziile Curţii Constituţionale. Astăzi judecătorii desemnaţi de Senat şi Camera Deputaţilor sunt aleşi cu majoritatea membrilor camerei, ceea ce permite ca un candidat să fie preferatul exclusiv al majorităţii guvernamentale. În toate celelalte foruri de jurisdicţie constituţională din Europa lucrurile se petrec altfel. Judecătorii sunt aleşi cu o majoritate calificată, de 3/5 sau de 2/3. În felul acesta se crează o garanţie că judecătorii întrunesc încrederea unei majorităţi mai largi decât majoritatea guvernamentală şi că nu se vor purta ca simpli agenţi politici ai celor care i-au ales.

Recent, primul ministru Victor Ponta a anunţat că începând din 2013 îi va desemna pe judecătorii Curţii Constituţionale din rândurile magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este cu totul insuficient şi de altfel nici nu ar trebui să fie o regulă ca forul constituţional să fie populat exclusiv cu jurişti. Mai importantă este onorabilitatea, cuprinderea intelectală, şi autoritatea de care se bucură candidaţii. Dar, înainte de toate este important ca judecătorii să fie aleşi, printr-un larg acord politic, dacă nu e posibil consensul.

Prin propunerea sa, premierul Victor Ponta a dat impresia că lansează în direcţia judecătorilor de la Înalta Curte o promisiune cu tâlc, aşa cum a părut să fie şi ceremonia decorării organizată de preşedintele Traian Băsescu. Politica românească pare să fie pe mai departe închisă în cercul ei strâmt, care ignoră orice viziune, mai largă, de viitor.