Istoria unei neînţelegeri

În anul 2007, cînd oraşul Sibiu, împreună cu Luxemburg, împărţea onoarea de a fi Capitală culturală europeană, în capitala Marelui Ducat putea fi vizionată o excelentă expoziţie, intitulată „Attention, Tziganes!”- Historie d’un malentendu.” Un catalog voluminos, nu mai puţin fascinant şi edificator, bine documentat şi generos ilustrat, conferea pasagerului eveniment o durabilitate şi în acelaşi timp, o antologică fundamentare ştiinţifică, antropologică şi istorică.

Expoziţia de la Luxemburg urma să fie găzduită de Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu, între 20 noiembrie 2007 şi februarie 2008. Neînţelegerile de tot felul de la cele semantice pînă la suspiciuni şi acuze de discriminare, au zădărnicit contactul publicului din România cu această realizare de excepţie a Muzeului de Istorie a oraşului Luxemburg. În schimb, Muzeul ASTRA şi-a anunţat disponibilitatea de a colabora cu alte muzee europene la expoziţia cu acelaşi titlu, organizată în 2009, la Helsinki.

Cei cîţiva ani care au trecut de la odiseea amintitei expoziţii au complicat problematica imigraţiei rome în Europa de Vest, prin afluxul masiv de aşa zişi imigranţi din motive de sărăcie, evidenţiind de ambele părţi, unele carenţe de percepţie şi cunoaştere, o abordare trunchiată, unilaterală şi uneori, tendenţioasă.

Nevoia de clarificare

Nu poate fi, prin urmare, decît binevenită transferarea, dincolo de accesele emoţionale, a dezbaterilor din talk-showuri, în paginile presei premium.

Astfel, FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG a publicat recent, în ediţia sa de duminică, un amplu interviu cu Romani Rose, preşedintele Consiliului Central al romilor şi sinti din Germania. Rose deplînge faptul că marile oraşe care se confruntă cu prezenţa tot mai masivă a cetăţenilor est-europeni de etnie romă, nu sunt ajutate de autorităţile federale, centrale, să facă faţă noii situaţii. Ministerul federal de interne a transferat asupra comunelor datoria de a aborda cu ajutorul poliţiei şi al autorităţilor vamale, probleme precum prostituţia, cerşitul şi munca la negru.

Ceea ce lui Romani Rose i se pare foarte problematic, deoarece persoane care în ţara lor de origine sunt lipsite de perspective, sunt dintr-o dată criminalizate şi în străinătate. Invocarea termenului de ţară de origine, patrie („Heimat” în germană) virează discuţia pe terenul migraţiei, a caracterului nomad al vieţii unor membri ai etniei rome. Or, Rose consideră invocarea nomadismului drept o formă latentă de rasism. Persoanele despre care se discută acum trăiesc de sute de ani în ţara în care s-au născut. Iar romii şi sinti din Germania şi-au slujit cu abnegaţie ţara.

Intrebat dacă le-ar recomanda romilor, ştiind care este situaţia lor în Bulgaria şi România, să vină în Germania, răspunsul este cît se poate de raţional: nu se poate face o astfel de recomandare, numărul celor care ar fi dependenţi de acest transfer fiind prea mare. Şi apoi, tămăduirea Europei de răsărit nu se face în Germania, nu Republica Federală este cea care poate soluţiona masivele probleme din amintitele ţări.

Populism şi anti-ţigănism

România şi Bulgaria sunt cele chemate, în virtutea datoriei asumate de a respecta valorile europene, să rezolve situaţia. Germania în schimb, trebuie să exercite o mult mai puternică presiune în acest sens, cu atît mai mult cu cît şi lideri occidentali, precum Berlusconi, recurg în campania lor electorală la anti-ţigănism. Romani Rose regretă că strategiile elaborate de România şi Bulgaria în vederea integrării romilor, atît de numeroase încît pot tapisa pereţii parlamentelor, au rămas doar pe hîrtie. Lipseşte în aceste ţări know-how-ul, abundă corupţia, lipseşte voinţa politică de a recurge fie şi la mijloacele existente spre a soluţiona problemele.

Dacă Romani Rose are înţelegere totuşi pentru supărarea pe care le-o produce orăşenilor degradarea locuinţelor în care sunt cazaţi romii, vrea să afle interlocutorul. Preşedintele Consiliului central al romilor şi sinti din Germania este de părere că uneori lucrurile sunt prezentate ca şi cum romii ar fi predestinaţi genetic să locuiască în devălmăşie. O astfel de atitudine este rasistă, crede el.

In istoria postbelică a Germaniei a mai avut loc în anii 70 un aflux de romi, sosiţi din fosta Jugoslavie. Copiii lor sunt azi cetăţeni germani, au meserii, sunt perfect integraţi. Rose este împotriva etnicizării problematicii imigraţiei din cauza sărăciei fiindcă astfel minorităţile ar fi din nou marginalizate şi stigmatizate.

Dar trebuie spus şi că mare parte din romi trăiesc în ţările lor de origine în condiţii extrem de dezolante. Cetăţenii romi nu au un statut special ci unul legal, ei nu sunt cetăţeni de categoria a doua, a ţinut să mai precizeze Romani Rose.

Un fost procuror general din Köln a afirmat în urmă cu o jumătate de an că în delictele de spargeri sunt implicate binecunoscute clanuri de romi. Afirmaţia este considerată de Rose drept rasistă, pură propagandă, ea confirmă o optică destul de frecventă în rîndul organelor de poliţie şi al procuraturii. Rose dezavuează criminalizarea, stigmatizarea genetică a romilor, considerînd-o inadmisibilă, dar în aceeaşi măsură respinge percepţia romanţioasă, şablonardă, edulcorată a romilor, printre ei aflîndu-se ca peste tot în lume, şi oameni buni şi mai puţin buni. Cît despre el însuşi, Romani Rose aminteşte că tatăl său a fost prusac, că familia lui s-a considerat ca atare, practicînd legendarele virtuţi prusace. Cu romii din Bulgaria şi România nu se poate înţelege fiindcă ei vorbesc un alt dialect romanes. Dar ceea ce-l leagă de ei este experienţa persecuţiei şi a exterminării la care cu toţii au fost supuşi de-a lungul istoriei europene.

Europa şi „ţiganii”

La cîteva zile după apariţia în publicaţia duminicală a cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG a acestui dialog, săptămînalul DIE ZEIT tipăreşte, sub titlul „Ură şi Kitsch,” un interviu cu Klaus-Michael Bogdal, autorul unei cărţi despre felul în care Europa „descoperă” ţiganii. Volumul, proaspăt apărut la editura Suhrkamp, va fi răsplătit la Tîrgul de Carte de la Leipzig cu Premiul pentru Înţelegere Europeană.

O regretabilă, o „amară” contradicţie dăinuie în Europa, crede autorul cărţii. Pe de-o parte, există respectul faţă de drepturile omului, faţă de egalitatea indivizilor umani în faţa legii. Cînd însă este vorba de „romi” situaţia se modifică, ei continuă să fie consideraţi o etnie lipsită de demnitate, o „comunitate care stîrneşte fantasme destructive”. Iar literatura pare a fi alimentat sute de ani la rînd aceste emoţii negative, citat fiind în context eposul lui Nikolaus Lenau, „Albigenzii”. Şi azi încă, reprezentarea romilor în mass media, retorica discursului populist despre ei, s-ar sluji de vechiul repertoriu - crede Klaus-Michael Bogdal, dînd ca exemplu coperta săptămînalului elveţian Weltwoche, reprezentînd un copil rom cu un pistol în mînă şi dedesubt titlul „Vin ţiganii”.

Dar, precizează Bogdal, romii nu vin ci sunt aici de 600 de ani. Totuşi, sunt defăimaţi ca „barbari” care pătrund dinafară în civilizaţia noastră. Ca şi Romani Rose, şi literatul german se opreşte asupra percepţiei estetizante, asupra unui ieftin romantism gitan, elemente reperabile în imaginarul colectiv, convieţuind, prin contrast, cu o îndelungată persistenţă a repulsiei, a aversiunii faţă de ţiganii reali, din viaţa de zi cu zi.

In cartea sa, Bogdal identifică o desacralizare a sărăciei, în epoca modernă, aceasta nemaifiind considerată drept o virtute. Iar în cazul „ţiganilor”, sărăcia devine o primejdie, cum rezultă şi din utilizarea în discursul public, în ultima vreme , a sintagmei: „limitarea imigraţiei din motive de sărăcie”.

Au existat însă în cultura europeană şi momente de interes real şi constructiv faţă de civilizaţia gitană, care a fundamentat şi unele creaţii literare şi muzicale. Maxim Gorki, Franz Liszt, Manuel de Falla, Garcia Lorca sunt autorii cei mai cunoscuţi care au sublimat în plan estetic, contactul direct cu cultura şi civilizaţia gitană.

Instituţionalizarea respectului

Intîrzierea cu care a fost dezvelit memorialul închinat ţiganilor exterminaţi şi prigoniţi de regimul nazist, este simptomatică pentru ignoranţa şi dezinteresul care au domnit în societate faţă de aceşti semeni, pînă în anii 70, crede Bogdal. Iar autorităţile locale, afirmă el în cuprinsul interviului, au dus o campanie dezonorantă împotriva familiilor care au supravieţuit, revendicîndu-şi dreptul la despăgubire.

Încă şi azi dăinuie neabătut o voinţă de neînţelegere, opinează Klaus-Michael Bogdal, temîndu-se că atitudinea populaţiei faţă de romi nu se va modifica substanţial. Trei schimbări s-au produs totuşi, concede autorul cărţii „Europa îi descoperă pe ţigani”: în spaţiul public există o sensibilitate sporită faţă de soarta minorităţilor; Uniunea Europeană a creat cadrul juridic menit să le asigure cel puţin formal ţiganilor egalitatea în drepturi; intre timp au luat fiinţă diverse organizaţii care exprimă şi apără interesele acestei masive minorităţi europene trăind pe Bătrînul Continent de şase veacuri. După marginalizare, excludere, persecuţii şi ură, evoluţiile, mutaţiile instituţionalizate, survenite în atitudinea şi comportamentul faţă de populaţia „romă”, sunt însemnele unei cotituri spre bine.