Istoricul Octavian Țâcu, despre deportările din Basarabia

Lipsiți de drepturi și proprietăți, oamenii au fost ridicați la miezul nopții și încărcați în vagoane. Au fost duși în stepele pustii ale Kazahstanului sau au murit de gerurile cumplite ale Siberiei. Mulți dintre ei nu s-au mai întors, iar cei reveniți își amintesc și astăzi de calvarurile prin care au trecut. Deutsche Welle a realizat un interviul cu istoricul Octavian Țâcu din Republica Moldova, în care a vorbit despre soarta deportaților, premisele și consecințele acelor crime, desecretizarea și reabilitarea victimelor, dar și despre motivele de tăcere ale unor politicieni de la Chișinău despre acele evenimente tragice.

DW: În Basarabia au avut loc mai multe valuri de deportări. Totuși, al doilea val de represiuni de pe 5-7 iulie 1949 a fost cel mai crud. Ce s-a întâmplat în acele zile și care a fost impactul pentru țară?

Octavian Țâcu: Al doilea val este mai profund în schimbarea identității, pentru că primul val din 12-13 iunie 1941 au avut un grup țintă, dar care nu a putut fi finalizat din cauza războiului. De asemenea, ele au fost mai reduse ca proporții pentru teritoriul Basarabiei. Spre exemplu, în anul 1941 au fost deportate 19 mii de persoane, iar în 1949 avem o cifră de 36 de mii, dintre care 14 mii au fost femei, adică majoritatea, 10 mii de bărbați și 12 mii de copiii. Aceasta ne arată că greul deportărilor a fost dus de femeia basarabeană, care, pe de o parte, a fost o victimă colaterală a acestui proces de „înlăturare a dușmanilor poporului” și a țărănimii, iar, pe de altă parte, femeia a fost acel „argint viu” care a dus la supraviețuirea identității românești, basarabene, în acea perioadă.

Dacă ne referim la cea mai groaznică noapte din 5-6 iulie, atunci putem spune că la orele două noaptea, în casele și ogrăzile basarabene au descins 43 de mii de activiști de partid, armata și organele de interne, inclusiv cele sovietice de represiune cum ar fi KGB-ul. În anul 1949 avem deja o structură diversificată a organelor care au executat represiunile. Dacă în 1941 era NKVD-ul – o instituție care era compusă din organele de interne și securitate – atunci, deja în '49 erau două structuri diferite. Pe de o parte era Ministerul de Interne condus de Fiodor Tutușkin, iar pe de altă parte era MGB-ul (Ministerul Securității de Stat), condus de Iosif Mordoveț, care apropo este unul din organizatorii represiunilor din '41. Armata a fost implicată masiv, iar 14 mii de soldați au fost dislocați în Basarabia. Aici, trebuie să menționăm că acest val de deportări a vizat elementul țărănesc, 60% din populația care a suferit au fost țărani înstăriți, care aveau anumite proprietăți și care în ochii autorităților sovietice constituiau un impediment pentru colectivizarea decisivă a satului basarabean, dar și înfrângerea acelei rezistențe împotriva sovietizării. În afară de aceștia au fost deportați așa numiții colaboraționiști ai regimului germano-român, foști polițiști, jandarmi, dar, din cercetările noastre, am găsit că și cei care au făcut serviciul militar în armata română. Mulți dintre aceștia au fost denunțați în baza unor supoziții, iar unii chiar pe acuzații gratuite, pentru că „opera” de deportare a fost una, aceea a trierii în interiorul satelor. Deci, au fost oameni care au făcut denunțuri asupra vecinilor lor, au fost oameni care au întocmit acele liste.

DW: Care au fost premisele declanșării operațiunii de deportare, numită și operațiunea IUG (trad. din rusă – SUD)?

O.Ț.: IUG a fost planificată în 26 noiembrie 1948 printr-o circulară, bazată pe un alt document din '40 care a creat cadrul „legislativ” pentru deportări. La fel ca și în primul val a fost desemnat un așa zis upolnomocenîi (responsabil, însărcinat) pentru deportările din Basarabia – Ivan Ermolin. Aici vreau să menționez că în al doilea val avem un specific interesant. Astfel, dacă în '41 deportările au fost organizate de elementele străine – ruși sau ucraineni, atunci în '49 s-a procedat cu complicitatea factorului local. Aceasta, însă, a dus la scurgeri de informații, la corupere, iar anumiți oameni au reușit să-și cumpere libertatea, alții au fost preîntâmpinați. Este cunoscut un exemplu din statul Cetireni, raionul Ungheni, în care cel care a venit cu listele la Sovietul Sătesc a fost îmbătat de săteni, care au aflat informația, iar 13 familii au reușit să evadeze. Alții au reușit să se ascundă în păduri și lanuri de porumb, iar după ce valul a trecut au revenit la viața normală. Aici putem înțelege de ce în rapoartele sovieticilor se vehicula cifra de 40 de mii, iar în realitate deportați au fost 36 de mii.

DW: În cercetările pe care le-ați efectuat, care a fost localitatea cea mai afectată? Au suferit numai moldovenii sau și alte comunități etnice?

O.Ț.: Nu s-au făcut deosebiri. Noi, ca și în cazul deportărilor din '41, foarte mult stigmatizăm și etnicizăm aceste deportări, ca o răfuială între ruși și români, ceea ce nu este adevărat. Dacă e să vorbim de victime, atunci acestea au fost din rândul tuturor etniilor conlocuitoare din țară, iar organizatorii deportărilor nu au făcut distincții. De exemplu, în '41 au fost duși în Ivdellag toți primarii din satele găgăuze, care alături au murit acolo din cauza condițiilor extreme.

Dacă e să vorbim de localități atunci putem spune că practic toate localitățile au fost afectate, îndeosebi centrul Basarabiei, unde elementul etnic românesc era cel mai profund și dens. În centru a fost concentrată și rezistența din partea băștinașilor, existând o mișcare anti-comunistă fără precedent. Țăranii se mobilizau, se organizau în armate (de exemplu „Armata lui Bodiu”, „Arcașii lui Ștefan”, „Sabia dreptății”), fiind înregistrate peste 20 de astfel de organizații, care aveau scop drept protejarea de sovietizare.

DW: Dacă e să revenim la cronologie. După ce au fost scoși din case, care a fost soarta basarabenilor, unde au fost duși și în ce regiuni ai Uniunii Sovietice au ajuns?

O.Ț.: Destinațiile deportărilor din 1941 și 1949 au fost diferite. Grosul deportaților din '41, circa 10 mii, au fost duși în Kazahstan, în mod special în Gzîlorda și regiunea Karaganda, iar cei din '49, aproape jumătate, au fost trimiși în regiunea Kurgan, din sudul Rusiei. Totodată, o altă parte au nimerit în Siberia – Tiumeni și Irkutsk, câte șapte mii în fiecare regiune, iar încă 4 000 au fost duși în regiunea Habarovsk. Cei mai mulți au fost trimiși la exploatări agricole, pentru a pune în valoare pământurile rusești. În cadrul proiectului „Expedițiile Memoriei”, de exemplu, am studiat regiunea Irkutsk, unde moldovenii au fost duși la construcția căii ferate, generând un fel de continuitate pentru cei care vor veni ulterior la construcția unui proiect ambițios – magistrala Baikal-Amur.

Din mărturiile deportaților am aflat că majoritatea au fost aruncați din tren și lăsați în Taigaua siberiană doar cu târnăcop, lopeți, ferestraie și topoare. Iarna anului '49, care a fost una grea, au petrecut-o în corturi, ca mai apoi să își construiască niște barăci din lemn. Expedițiile noastre din Irkutsk ne arată că deportații au fost un element de civilizație în acele regiuni, unde practic nu exista nimic. Ei au ridicat chiar și sate cum ar fi Sosnovka, Vesioloie, Moldovanca, în care au dezvoltat agricultură. Ei au fost primii care au început să sădească castraveți, roșii și alte legume, despre care în Siberia nu se știa. De asemenea, este important că ei au adus creștinismul în Taiga, care de asemenea era foarte vag răspândit în acel areal. Au adus cu ei tradițiile, cum ar fi cele de sărbătorile de Paște, Crăciun, ciudate pentru localnicii atei. Mai interesant este faptul că tot în acea regiune ei au început chiar să facă nunți și cumetrii tradiționale. Oamenii își trăiau viața și își puneau speranța că vor putea să se întoarcă acasă.

DW: Când au scăpat basarabenii de acel calvar?

O.Ț.: După moartea lui Stalin și condamnarea cultului personalității începe procesul de repatriere. Un lucru curios este faptul că acestea se făceau în baza unei cereri, în care explicau de ce au fost pe nedrept condamnați. După ce aceasta era aprobată, ei erau trimiși înapoi în țară. Majoritatea lor s-au întors, însă, spre surprinderea noastră am găsit și categorii de basarabeni care au rămas neîntrerupt, fără a se mai întoarce. Există și a treia categorie, de asemenea surprinzătoare, cea a celor care au revenit, dar care după o perioadă anumită de timp au mers înapoi în zonele deportărilor, dar de această dată benevol. Fie că aici nu au găsit nimic, fie că aveau soții siberiene, fie că deja modul de viață le crease o anumită dependență. Nu au fost mulți. De exemplu, în satul Vesioloie noi am găsit trei familii de basarabeni care s-au reîntors.

DW: Dacă e să revenim la o temă tabu precum este desecretizarea arhivelor și la legea lustrației, care ar permite să avem și anumite condamnări în acest caz: Credeți că aceasta ar aduce mai multă claritate în cazul deportărilor?

O.Ț.: Inițial, în 2010, decretul prezidențial al lui Mihai Ghimpu a desecretizat și a dat acces liber la toți la arhive. După care a intervenit un amendament care prevedea că dosarele pot fi eliberate doar rudelor. Eu cred că aceasta este o problemă, pentru că este un element de protejare a anumiți oameni care nu doresc să fie aflate numele celor care au făcut denunț.

Pe de altă parte, în sate, cum este satul meu de baștină Costuleni, toată lumea știe cine pe cine a turnat. În fiecare dosar, cum este și cel al străbunicului meu, există depoziții ale celor care au făcut denunțuri și în baza cărora au fost făcute deportările. Astfel, nu cred că este o problemă dacă un grup de cercetători ar avea acces la aceste nume. Deci, problema nu constă în faptul că noi nu cunoaștem aceste nume, ci în faptul dacă pentru aceasta este pregătit câmpul politic.

Totodată, o altă problema în cazul deportărilor este lipsa unei reabilitări complete la nivelul politicilor de stat. Din acest motiv noi avem mari carențe, și chiar dacă clasa politică etalează pe 6 iulie o anumită empatie și solidarizare, în realitate acestor oameni nu li s-au întors proprietățile, iar legislația a fost făcută în așa fel ca să protejeze statul în cazul unor eventuale retrocedări. Aceasta va naște mari probleme atunci când Republica Moldova va vrea să adere la UE, pentru că legislația europeană presupune un cadru rigid în ceea ce privește atrocitățile care s-au comis, a deposedărilor ilegale, a naționalizărilor etc.

DW: De ce totuși unii politicieni de stânga preferă să nu vorbească despre deportări și despre acele crime?

O.Ț.: Eu cred că sunt mai multe explicații. Prima este faptul că majoritatea acestor oameni care conduc Moldova din 1991 sunt din nomenclatura neo-comunistă. Sunt cei care s-au format în Uniunea Sovietică și în care sistemul le-a influențat mentalitatea, gândirea, și care din trecutul sovietic au făcut o carte politică. Dacă e să ne uităm la spectrul nostru politic o să vedem că majoritatea partidelor care au condus R. Moldova se revendică anume de la eșichierul de stânga, simpatic tendințelor sovietice. În al doilea rând, această circumspecție este legată de rezervele pe care le are Moscova față de eventualele condamnări. Sensibilitatea pe care o oferă Rusia față de deportări, represiuni, ocupație, ne arată că aceasta are o anumită afinitate de complicațiile pe care le-ar putea avea. Și, nu în ultimul rând, cei care se feresc să vorbească de aceste lucruri, pur și simplu, au un motiv politic, electoral, deoarece aceasta le-ar atrage negativismul oamenilor care se revendică de la această nostalgie comunistă și care văd în aceste condamnări un afront adus lor, celor care au venit aici după 1940 sau 1944 și care sunt considerați complici ai acelui regim.